Nicolae Panaite este autorul unor strofe memorabile, pe care le-ar invidia mulți poeți din generațiile mai vechi sau recente: „aud scuturîndu-se salcîmii cerului/ frunzele cad pe mine/ ca peste un exilat/ ce sărută pămîntul copilăriei“. Aceste mostre de inspirație, pentru care merită întreaga atenție a cititorilor, vin împreună cu versuri de tot felul, poetul nu-și propune să pună stavilă pornirii sale de a experimenta diferite registre, îi vin idei din toate părțile și le transcrie. Am citat mai sus din poemul intitulat Mîna scriitoare, cel care dă titlul antologiei de autor cu care Nicolae Panaite își aniversează cele șapte decenii de existență, împlinite pe 1 martie, în acest an, și din care cel puțin 9 luștri au fost dedicați poeziei. În același text găsim un fragment de artă poetică despre care nu putem avea aceleași cuvinte de laudă: „cuvintele-mi sînt steaua polară a nopților/ azilul meu/ altarul meu/ gura mă doare și mă vindecă/ în codrul de trandafiri al limbii materne“. Dincolo de mica tautologie, căci o stea „a zilei“ nu s-a pomenit decît pe uzinele socialismului, asemenea sintagme declarative contrastează cu segmentele în care autorul se dovedește subtil.
Ezitarea între șutul în forță – ori e gol, ori e-n peluză – și execuțiile rafinate, pe care Nicolae Panaite dovedește că le poate instrumenta, caracterizează multe dintre textele sale din cele șapte volume și un ciclu inedit din care poetul și-a făcut selecția. „Aspirația spre o poezie vizionară“ pe care o remarca Mircea Bîrsilă îl duce și la bune și la rele. Autorul nu se dă în lături să devină patetic, adoptînd, într-un volum din 1989, o retorică pe care chiar deceniul 9 (întunecat, tragic și grotesc, cum îl vedea Radu G. Țeposu) o aruncase peste bord, înainte ca generațiile 1990-2000 s-o scoată la mal doar ca s-o calce în picioare : „pradă sîntem azurului/ cu tot cu scris“.
De la mîna scriitoare pînă la gura vociferantă, cu glasul care se sparge în ridicări de ton ce se doresc persuasive, poetul din Iași trece fără complexe, urmărindu-și viziunile fără nicio teamă de bombasticism și inconsecvență. Cuvîntul ba-l părăsește, ba-l strigă, „devenind cerneală de scris“. Astfel – „ce înălțare ! cîte înțelesuri !“ – se miră poetul de propria-i voce, în timp ce urechea sa captează sunete inexistente, pe care doar imaginația le zămislește : „auzeam foșnetul nadirului“.
Pe unii ca mine, înclinați mai ales spre cinism și ironie, foșnetul nadirului îi înveselește, dar Nicolae Panaite este cît se poate de serios, asta îl și salvează și îl duce la viziunile care-l fac uneori atît de consistent : „un cuvînt nerostit/ este ca o maică bătrînă/ ca o fecioară/ sau ca o apă mustrătoare/ al cărei adînc nu-l cunoaștem“. Pur și simplu, poetul este un vizionar fantast, cum îl vedea Traian T. Coșovei, care înaintează, ca un cruciat fanatic, convins că marea credință va abate săgețile trase împotriva sa. Un astfel de personaj nu poartă scut și platoșă, harul Domnului îi ține loc de armură.
Poezia lui Nicolae Panaite este afirmativă, imună la sfială. Ea se desfășoară la cîmp deschis, singura strategie este iureșul, șarja, atacul la baionetă, ca la Mărășești, în care eroismul abordării face uitat detaliul că soldații sînt echipați doar în izmene. De aici vin reușitele cel mai însemnate: „Am trecut pe sub roțile arșiței/ fără de cercuri/ am udat vedenii/ am adunat jar și floarea soarelui“. Îndată, poetul sare în proiecții imaginare și mai îndrăznețe, încurajat parcă de propriu-i strigăt: „Ne-am trezit cu diminețile pe noi/ ca sub blana unei imense leoaice/ ce-și strigă puii înfometați“. Un tumult de atîta intensitate este greu de menținut pe spații mai mari și de aceea, cînd lungește vorba, iluminatul își diluează discursul ori o mai scrîntește.
Deși, la o analiză atentă, s-ar putea trage concluzia că, prin ani și volume, Nicolae Panaite a devenit mai livresc și mai dispus la concentrare, versurile cele mai recente au multe dintre elanurile și ambițiile retorice ale începutului. Obsesia pentru cuvînt se păstrează, ca și oscilația între ipostazele lui : cea scrisă, elaborată, destinată astfel dăinuirii, și cea rostită, strigată, menită să însuflețească mulțimile în efemerul secundei. Nu e clar care este opțiunea ultimă a poetului, iar această dilemă de nerezolvat face bine textelor sale. Raportul între gura rostitoare și mîna scriitoare mai rămîne încă de stabilit, mi se pare credibil să admitemn că ele domină pe rînd conștiința artistului nostru. E sigur totuși că lucrul pe care mîna îl scrie e greu să-l mai șteargă un sunet, oricît de amplificat.
Nicolae Panaite ar fi fost un excelent comandant de oști pe vremea cînd condotierii erau analfabeți și își mînau trupa doar prin puterea glasului. Fiind constrîns la traiul veacului nostru strîmt, redus la litera tipărită – amenințată și aceea de hoarda emoticoanelor – el își acoperă cu blazoane „ruinele în slavă“ ale scriiturii. La cît mai mulți ani de îndoieli fertile !