S-a înăsprit bătălia pentru Schengen. Politicieni, jurnaliști,
investitori, diplomați, chibiți protestează într-un glas, psalmodiind
patriotic: „Să-i luăm pe olandezi de gât!” Foarte bine că și-au
unit vocile, numai că o fac în locul nepotrivit. Oricât de mare
ar fi tărăboiul aici, în țară, până la Bruxelles sau la Haga nu va
răzbate decât un sunet vătuit. Dacă vrei să câștigi un război,
îl dai pe teritoriul inamicului, nu la tine în ogradă. Și, mai ales, te pregătești
din timp, nu amâni asaltul pentru ultima clipă. Realitatea e că decizia care
se va lua în decembrie în legătură cu noi și bulgari nu e nici definitivă, nici
irevocabilă. Oficial, ni se spune că vom dobândi acces neîngrădit în cea mai
mare zonă liberă de circulație din lume, atunci când vom îndeplini anumite
condiții. Și, tot oficial, noi replicăm ritos că le-am îndeplinit demult. I-aș
crede pe politicienii români dacă afirmațiile lor n-ar semăna ca două picături
de apă cu cele ale lui Ceaușescu. Zorit de Gorbaciov să demareze reformele,
Toa’șul a icnit fără să clipească: „Dar
eu le-am încheiat deja!” Cu alte cuvinte,
el fusese un perestroikist și un glasnosist
avant-la-lettre și avea toate motivele să
fie nemulțumit că marile lui înfăptuiri
nu fuseseră băgate în seamă. Așa suntem
și azi: niște olandezi care vorbesc,
de-a surda, moldo-ugro-vlaha.
E totuși straniu că din cele douăzeci
și șapte de țări ale Uniunii Europene
una singură se încăpățânează să țină
ridicat steagul roșu. O țărișoară cu o
suprafață de cam o treime față de cea
a României, Olanda s-a plasat mereu
în avangarda progresismului: a liberalizat
folosirea drogurilor și prostituția, a
legiferat căsătoria între persoane de
același sex (sau de orice sex) și a
reglementat eutanasia. Deși legea
consideră că, în principiu, suprimarea
unei vieți e o crimă, ea poate fi pusă
în aplicare la dorința expresă a pacientului.
Comparând lista de mai sus cu felul
în care astfel de chestiuni sunt văzute
în România, e limpede că vorbim de
incompatibilități structurale, care ar
motiva o opoziție permanentă a Olandei
față de tot ce e legat de România.
Dar cei care se ridică împotriva
aderării României (și Bulgariei) la
spațiul Schengen nu sunt cetățenii de
rând, ci politicienii. Iar meseria
politicienilor e politica. Adică administrarea
intereselor directe ale celor care i-au
ales. Iar unul din acestea vizează Marea
Neagră. Au existat în urmă cu mai
mulți ani contacte între primăria
Constanței și cea a Rotterdamului
pentru a crește traficul de mărfuri și
diversificarea profilului comercial între
cele două orașe-port. De ce e important
pentru olandezi să aibă un picior bine
așezat pe țărmul românesc al Mării
Negre? Dintr-un motiv foarte simplu:
traseul dintre Rotterdam și Constanța
reprezintă drumul cel mai scurt între
Marea Nordului și Marea Neagră. Cum
Olanda are legături economice cam
pretutindeni în lume, ar fi, cu certitudine,
dornică să-și mențină prin orice mijloace
poziția autarhică asigurată de Rotterdam,
al treilea port ca mărime din lume.
Nu sunt sigur că
intransigența Olandei
se bazează în totalitate pe un meschin calcul economic.
Nu cred, așa cum susțin unii autohtoniști, că portul Constanța
ar deveni, brusc, una din marile destinații maritime ale
lumii, spre care s-ar buluci toate vasele cu mărfuri ale
planetei. Mai ales în contextul politic actual, Marea Neagră este o zonă de o
extremă sensibilitate. Și va rămâne astfel mulți ani de aici înainte. Conflictele
din regiune nu se vor stinge, ci se vor accentua. Cine garantează că după
încheierea războiului cu Ucraina nu va izbucni un conflict la fel de sângeros
între Rusia și Turcia? Sau între Grecia și Turcia? Balcanii au fost și au rămas
un butoi cu pulbere, iar în zilele noastre scânteile nu lipsesc. Ba chiar abundă.
Desigur, pentru olandezi o astfel de situație e prilej de satisfacție: cu cât
traficul în Marea Neagră e mai anemic, cu atât mai bine pentru ei!
Pentru adepții teoriei că olandezii se tem să nu ne transformăm într-o
mare putere portuară obiecțiile oficiale ale Olandei nu contează. Adică nu
contează că justiția din România e vraiște, că factorul politic deține încă un
rol discreționar în toate domeniile, inclusiv în cele în care nu ar avea ce să
caute — cum sunt deciziile judecătorești și acțiunile intempestive ale
procuraturii. Pe de altă parte, se fetișizează importanța ștergerii graniței la
poarta de Vest a României. Nu spun că e o plăcere să aștepți o oră (sau, în
unele situații, chiar mai mult) la Nădlac, la Cenad sau la Borș. Dar nici nu e
o mare dramă. Sigur, pentru camioanele care se înșiră uneori (dar numai
uneori) pe zeci de kilometri, perspectiva e diferită. Time is money funcționează
în acest caz implacabil. Căderea barierei Schengen înseamnă și foarte mulți
bani câștigați ori pierduți, după cum e cazul.
Cu toate acestea, repet, n-aș rezuma discuția la o opoziție ireductibilă
între Rotterdam și Constanța, cum s-a procedat în destule articole conspira –
ționiste de la noi. După această logică, obiecții împotriva aderării României
la Schengen ar trebui să aibă și Italia, și Franța, și Belgia, și Olanda, țări a
căror economie se bazează și pe existența unor porturi foarte active. Mai
mult, o astfel de viziune ar conduce la un conflict permanent între țările
componente ale UE. Pentru că, pe diverse subiecte, fiecare ar avea de împărțit
câte ceva cu alte țări sau cu toate la un loc — ceea ce ar face imposibilă existența
Uniunii.
Refuzul Olandei de a ne da (cel puțin până în clipa de față) votul îmi
sugerează, cel puțin mie, unuia, un scenariu mai complicat. El are ca ax central
acea evidentă incompatibilitate civilizațională pe care am pomenit-o, dar nu
se oprește la asta. Pur și simplu, în Olanda nu se știe mare lucru despre noi.
Iar atunci când se știe, e vorba de elemente negative, pe care nici măcar nu
am încercat să le contracarăm. Mă întreb, ca să dau un singur element, ce
face diplomația românească pentru a asigura vizibilitatea țării în lume? Cu
palide excepții, corpul nostru diplomatic
e alcătuit din personaje de mâna a doua
sau a treia, mărunți birocrați fericiți
să aibă un salariu bun, în schimbul
căruia nu le cere nimeni altceva decât
tăcere și obediență.
Nu am pretenții de mari inițiative
militare și economice — pentru că la
aceste capitole suntem praf. Dar ce s-a
făcut în domeniul cultural, unde, întro
bună coordonare dintre MAE și ICR,
s-ar fi putut realiza lucruri care să
suscite interesul? Nimic. N-am auzit
de nicio acțiune de amploare care să
ne scoată din anonimatul prăfos, unde
zăcem de decenii și decenii. Ce fac
grupurile de prietenie olandezo-române
de la nivelul parlamentar? Ce au întreprins
comunele, orașele și municipiile înfrățite
cu omoloagele lor batave? Chiar nu
există nicio minte limpede care să
indice calea de acțiune? Opoziția Olandei
nu e nouă, ea nu datează de azi-de ieri.
Ce strategii de a o estompa au gândit
marii noștri euro-parlamentari? În
locul lor, n-aș avea liniște și i-aș asedia,
pisa, agresa pe colegii neerlandezi cu
informații despre România, din care
să rezulte că nu suntem demni doar
de dispreț. Ca decident politic român,
aș organiza cine și recepții, aș institui
grupuri de prietenie româno-olandeză
reale, nu entități formale, ca până
acum. Aș închiria mari săli de
concerte, unde să cânte artiști
români, aș contacta editurile de
prestigiu și le-aș convinge să publice
cât mai mulți autori de-ai noștri.
S -a gândit cineva, în
ultimii cincisprezece
ani, măcar la una din
activitățile menționate
mai sus? A ridicat cineva
un deget pentru a înlătura
păienjenișul dens care ne înconjoară?
Din nou: nimeni, nimic. Preferăm
victimizarea și credem că replica
grosolană și sudalma neaoșă la adresa
olandezilor compensează absența
acțiunilor energice, concertate și
inteligente. Cine s-o facă? Adormitul
domn Aurescu, un tip pe cât de crispat,
pe atât de insignifiant? Astăzi decontăm
inabilitatea de a acționa altfel decât
împinși de la spate sau obligați să băgăm adânc banii în buzunar, pentru a
ne plăti diverse poziții sau avantaje.
Sigur că mă enervează țâfna olandeză și postura de profesor intransigent
care trebuie să-l examineze pe Bulă. Dar oare eu, Bulă, am făcut tot ce mi-a
stat în puteri să nu ajung în situația de veșnic repetent? Am pus cu adevărat
osul ori am tras chiulul și în locul muncii oneste am ales scurtătura, frauda,
plagiatul? Când în fruntea țării s-au strecurat o groază de personaje cu care
eu, ca român, n-aș vrea să am de-a face în vecii vecilor, de ce ar fi mai tolerant
cu ei olandezul? Nu e vorba că într-un fel mirosim noi, cei care ne umplem
burdihanul cu usturoi și praz, și cu totul altfel ei, care se hrănesc cu delicatese
ce provin din fostele colonii. Dacă nu reușim să înțelegem finețurile care trec
dincolo de zâmbetele de circumstanță, vom da mereu vina pe usturoi și praz,
fără să vedem că prăpastia e mai mare decât ne-am închipuit.
Indiferent de cum vom proceda de acum până în decembrie, e greu de
crezut că eforturile noastre vor da roade. Asta nu înseamnă că votul olandez
va fi, sută la sută, unul defavorabil nouă. E posibil ca, pe ultima sută de metri,
să intervină elemente neașteptate, care să-i determine să-și schimbe opinia.
Un astfel de element ar fi putut fi războiul Rusiei cu Ucraina. Logica elementară
spune că Europa ar fi trebuit să strângă rândurile, să lase deoparte disensiunile
mai mici sau mai mari. Or, vedem că lucrurile stau chiar pe dos. În loc de
unitate, proliferează vrajba, invidia, adversitatea și concurența neloială. Iar
olandezii par a fi confirmați în susceptibilitățile lor. Ce nevoie mai e la masa
cu bucatele în curs de epuizare de două rude — România și Bulgaria — și
sărace, și hămesite? Și care, pe deasupra, nici nu miros a colonia (în sensul
de aromă…) care trebuie. Oare pentru că una din marile firme de parfumuri
și mode din Olanda se numește Omerta?