S-a născut la 19 decembrie 1910 la Havana și a murit la 9 august 1976. Luna aceasta s-au împlinit 46 de ani de la dispariția vocii fondatoare a literaturii cubaneze moderne și mi-am propus prin acest modest grupaj de texte, să punctez o aniversare cu înțelesuri mai adânci pentru țările noastre. E oare aici opera hazardului sau faptul că scriitorii români, ca și cei cubanezi, au fost dizidenți fără voie, cărțile fiindu-ne concomitent retrase de pe piață în anul 1971, în urma unor identice Congrese ale culturii și educației socialiste… Căci dictatorii precum Castro și Ceaușescu le considerau opiu pentru popor. Și desigur, după același model stalinist, scriitorii care nu serveau puterea n-aveau voie să se-ndepărteze de granițele țării, așa că Lezama Lima, (cel care, odată cu apariția marelui său roman, Paradiso, a marcat o dată crucială în istoria literaturii latino-americane, așa cum doar Proust ori Joyce au făcut-o pentru spiritul european), a trebuit să se resemneze a călători toată viața doar în Mexic și Jamaica. Se zice că scriitorul ar fi spus flegmatic: „Dacă Revoluția este puternică, ea poate asimila totul, chiar și Paradiso“. În ceea ce privește poezia lui Lezama Lima, criticul Rafael Fauquié surprinde esențialul viziunii baroce : „Cuvântul lui Lezama este gurmand, umflat de aluzii spre cele mai extraordinare fantasme. La el, vocabula se scufundă, ca un polonic, într-o supă cu gusturi savuroase, de unde reușește să culeagă înghițituri intim amestecate, care sunt chiar imagini și plenitudine.“ Alte voci ale criticii literare remarcă apropierea sa de poezia hermetică, de Gongora ori de Mallarmé. Trebuie amintit, nu în ultimul rând, că scriitorul a fondat mai multe reviste literare, printre care Origènes (1944-1957), și că a avut o mare influență nu numai asupra multor conaționali, ci și asupra altor scriitori de limbă spaniolă ca Octavio Paz, Julio Cortázar, Mario Vargas Llosa.
Traduc mai jos două poeme, pe care le consider reprezentative, din cel mai cunoscut volum al său, Dador.
ROATA
Om uns cu negru. Ochii roşii.
Face de pază în gheretă şi priveşte
împrejur.
Mielul îi doarme în păr.
Alt om cu dinţi şi picioare
foarte albi şi foarte mari.
Cărbune părul lui.
A înnebunit, stă ghemuit pe covor
şi gândeşte la misterele eleusine.
Taurul se-odihneşte pe ceafa lui.
O femeie care se înalţă, ca o pasăre
cu cap de femeie.
Foarte liniştită stă şi coase.
Cere perle, vrea urmaşi.
După ea înălţându-se o oglindă.
După braţul ei stâng o femeie.
După braţul ei drept un bărbat.
În pletele-i vezi trei flori roşii
străpunse de trei ace verzi.
Apucă un toiag din ram de tamarin.
Bea şi cântă cu matrozii.
Îi strânge între sâni şi beregată.
Pare un negru.
Lucrează la Quinta del Nato.
Groaznic desfigurat de scârbă.
Carnea şi fructele dau în gura lui
lichid indescifrabil.
În mână ţine un ulcior
înăuntru acelaşi lichid devenit străveziu.
Stă între mamèle şi buric.
Când se lungeşte se-ntinde
de la un sân la altul.
Vezi înălţându-se om negru, păros.
Are trei tatuaje: pe piele, în cârlionţii
mătăsoşi,
al treilea pe mantia roşie ce-o poartă
când duce o călimară neagră.
El deschide cartea, repetă ce vine şi ce va fi.
Sexul e grota marină a scorpionului.
Acum revine un om cu chip de cal etrusc.
Îl acoperă o haină din fibră fundamentală.
Poartă un arc mlădios.
Vrea să vâneze, dar locul e-o carieră
de salpetru.
Se aşează. Iată-l din nou în ghereta singurătăţii.
Se simte încă o dată foarte obosit.
Îşi cântăreşte pântecul, ceea ce e
înăuntru, ascuns.
Ceea ce e în afară, plin.
Pentru noapte: o farfurioară.
Femeia care zboară, frumoasă foc, e goală.
La picioarele-i, cercul şarpelui.
Scorpionul drept cheie. Pătrunde în sex
Şi ucide un copil.
Se înalță un om auriu.
Pe glezne cu două inele şi pe braţe
cu două brăţări de grenadillă.
Izbeşte haina din coajă de palmier.
Doarme pe-un tron roşu.
Săgeată, dând înapoi pân’ la zidul morţilor.
Din nou o femeie se-nalţă. Ochii neclintiţi.
Are culoarea dovleacului.
E aceeaşi femeie care ştia să coasă.
Poartă perle de fier.
Vâră coarnele în coapse.
Acum e-un om bărbos, cu barbă coralină.
Trupul aidoma unui negru.
Ceremonios, cu arcul şi săgeţile lui.
Duce un sac plin cu pietre preţioase.
Apa care curge din ulcior
i se răspândeşte pe picioare.
Din nou femeia cea albă şi frumoasă.
Întâlneşte un vapor şi-i cos
pieptul la tribord, pe bastingaj.
De faţă părinţii şi prietenii cu sticluţe
de ulei.
Plânge şi înoată către ţărm.
Picioarele ei pe doi peşti.
AMINTIREA ASEMĂNĂRII (fragment)
Există o pluralitate totală în asemănare?
Diversitatea multiplă cu șapte ciocane
sfârșește înclinând lama irigată
de tegumentul indistinctului ce străbate luna.
Să crezi că pluralitatea se opune asemănării
înseamnă să uiți că orice nas modelează
cornul
care cheamă rinocerii să râdă în hohote
crepusculare, străbătând ca Sisif
lungi coridoare și ca scarabeul șiruri hipostile.
Asemănarea nu va coincide cu omogenul.
Poate că aurul își tolerează fibrinele
și deciziile bruște ale salturilor
de paiață prin mantia visului.
Asemănarea își regretă acuplajul, reapariția
pe jegul plutitor al funinginii și acest jeg
trezește mesajul germenului,
șocantă antistrofă a primei luni a suflului.
Cum poate asemănarea să creeze copia?
Ancestrala asemănare îndepărtează
imaginea
până descoperă sursa mult dincolo
de bastioane.
Copia de ar distinge circumstanța asemănării
și vecinătățile să-ndepărteze contracțiile
moliciunii centrale a marmorei.
Asemănarea primitivă putea-va reapare?
Indistinctul alunecos al măruntaielor terestre?
Ne-nsoțește doar copia imperfectă,
aceea care înaintea semenului își distruge
gâfâitul metalic.
Fiul lui Priam ce escaladează țărna somniferă
și se lovește de viziune și de dorința
de-a o atinge, deși se va topi în contrafortul
care nu mai vrea să fie nor. Moartea oare
a șlefuit-o până la nașterea viziunii?
sau arătătorul nostru se afundă-n
văgăunile luminii?
Între aceste priviri și spaimă
putea-va să-și perceapă
dorințele de a-l cunoaște? Erau ele acolo să pândească
reîntregirea statuii spălată cu limbi infernale?
Unul ar vrea să sosim ca un balot
de care te împiedici, pentru că unul
se pândește
prin excludere: butoiul spintecă masa lichidă
strânsă fără contracții și diorita
absenței se percepe ca mâlul
dus de pânda cocorilor. E balotul
sau batista care se zbate odată cu vârful
limbii și formează însăși fluența
apei noastre invizibile. Acest unu
prin cercul nostru
tactil, participă doar la contracția sau
la torsiunea
filonului devenind tot atât de invizibil ca apa
înjunghiată. E fisticul înfipt
de-un deget ce ne împunge
în norul ceruit care tot crește.
Dar torsiunea asta umflă
orgoliul celei de-a cincea corzi a noastră
și când frânghia împletindu-se se-aprinde,
somnul altora, sălbatic smuls,
se-nghesuie-n sordidul Casiopeei.
Omul se-ntinde între om și înger,
cățelește cățeaua și nădușește mantia.
Mieii se arată în vitralii
și văd conturându-se un fulger,
mieii își vădesc încăpățânarea…
Lăncile mărului lansează grindina
și bășicile se lipesc de brațul moartei.
Codrul dotat cu trei mii de câini
urlă spre lancea mărului și spre cel de
al treilea
ce descoperă capul de mort și-l străpunge.
Codrul ascunde un urs vorbitor care continuă
să hărțuiască îngerul și pe cei doi oameni.
Prezentare și traducere de Constantin Abăluță