Școala a acompaniat dintotdeauna, discretă și fidelă, mișcările adânci ale societății românești, ca ecou poate involuntar, dar mereu prezent. Nicio reformă economică, politică, socială ori culturală nu s-a putut lipsi de școală și de modul în care ea se comporta.
De la introducerea învățământului primar generalizat, trecând prin perioada fastă Carol I – Spiru Haret, și până la răsturnările funeste din anii 1947-1948, școala a trebuit să urmeze – uneori într-o regretabilă postură ancilară – marile schimbări de la vârful statului, fără a fi de obicei întrebată dacă era de acord cu ele sau nu.
Chiar și nuanțările mai greu sesizabile operate în marea politică au avut reflexul lor în școală: revenirea la învățământul de 12 ani, reapariția profilelor real-umanist în clasele superioare de liceu, înființarea unor licee cu limbă de predare străină, atestau îndepărtarea de modelul sovietic și reluarea unor relații mai strânse cu Occidentul.
De aceea, de câte ori ni se vorbește de o nouă reformă în domeniul învățământului, oricare om normal din țara noastră intră în alertă – și asta dintr-un motiv foarte simplu: el se așteaptă mereu la ce-i mai rău! Pe capul școlii românești au căzut atâtea năpaste în ultimele decenii de comunism, încât publicul avizat se sperie de orice schimbare. A simțit pe pielea lui cum au arătat „politehnizarea învățământului“, desființarea liceelor teoretice (adică a liceelor propriu-zise), „practica în producție“ începând cu clasele elementare, apoi așa-numita „practică agricolă“, adică munca obligatorie a elevilor în agricultură, reducerea la minimum a învățământului universitar umanist în favoarea celui tehnic etc., etc. Lista pedepselor administrate școlii de la noi poate umple pagini întregi de infamii pedagogice.
Câteva semne premonitorii din viitoarea reglementare sună însă neliniștitor. Cel mai periculos punct ar fi prelungirea duratei cursurilor, fragmentarea lor arbitrară în cinci module, mai rău decât în urmă cu 50 de ani când erau „pătrare“, altă inovație veche, începerea mai devreme a școlii. Asta ne aduce aminte de anii când cursurile se deschideau la 1 septembrie, copiindu-se exact modelul sovietic. Imbecilii care luau la noi o asemenea măsură nu-și dădeau seama că durata cursurilor în Rusia era determinată de climă și de nimic altceva; iarna rusească încetinea toate activitățile, inclusiv pe cele didactice. În obsesia lor de a copia un model până la identitate, comuniștii români modificau schema școlii care funcționase perfect timp de multe decenii.
Când moda sovietică a început să treacă, a apărut din păcate paranoia ceaușistă. Cei doi conducători iresponsabili care decideau totul în țara asta au schimbat – într-un mod pe cât de absurd, pe atât de nefericit – și sistemul de învățământ. Ideile celor doi în legătură cu școala erau puține, dar fixe. Pe de o parte, nutreau o ură profundă și tenace față de cultură; rezultatul s-a tradus prin desființarea, practic, a liceelor, prin transformarea lor în proporție de 90% în așa-numite „licee industriale“, care trebuiau să scoată muncitori, nu intelectuali. Concomitent, învățământul universitar umanist s-a trezit la rândul lui aproape eliminat în favoarea celui tehnic și agricol. România ceaușistă avea nevoie de mână de lucru în industrie și în agricultură, nu de oameni care să gândească și să cadă ușor pradă unor idei pernicioase.
Pe de altă parte, a doua obsesie ceaușistă privea timpul liber al elevilor, studenților și profesorilor: cuplul prezidențial ura ideea de vacanță, de timp liber scăpat de sub supraveghere. An după an, cei doi au avut grijă să anuleze una dintre realizările stabile ale școlii românești – vacanța mare din timpul verii, de aproape trei luni de zile.
Astfel cursurile au început să dureze tot mai mult, examenele de admitere să se dea cât mai târziu în vară, sesiunea de toamnă să se țină cât mai devreme, în august-septembrie. Iar când activitatea școlară înceta, începeau așa-numita practică în producție, apoi munca „voluntară“ în agricultură, activități de la care nimeni nu avea voie să lipsească.
Vacanțele au dispărut din peisajul școlii. Cei doi care conduceau țara nu puteau înțelege în ruptul capului de ce vacanța, mare și obligatorie, făcea parte integrantă din programul oricărei școli din lume.
Dar cea mai nenorocită lovitură dată învățământului a reprezentat-o fragmentarea radicală și irațională a perioadei de cursuri: elevii făceai 3-4 săptămâni de ore, apoi întrerupeau activitatea pentru alte 3 săptămâni într-o iluzorie practică de producție; se reluau cursurile, se întrerupeau iarăși pentru câteva săptămâni – și tot așa… Când reveneau în clase, școlarii uitaseră complet ce făcuseră înainte de întrerupere: profesorii erau obligați s-o ia de la capăt; s-a inventat astfel școala fără niciun fel de învățătură, „jocul de-a școala“.
Au trebuit să treacă mulți ani după Revoluția din decembrie 1989 nu pentru a reforma benefic învățământul românesc, aflat în 1989 la pământ, ci pentru a îndrepta măcar cele mai flagrante aberații, pentru a se aduce instituția școlară la un nivel minim de normalitate.
Astăzi, când ni se flutură din nou prin fața ochilor felurite promisiuni, cum ar fi dezvoltarea învățământului tehnic, desființara tezelor, notelor și examenelor, fragmentarea vacanțelor – toate acestea sună a melodie cunoscută. E drept că oamenii au memorie scurtă și tind mereu, pentru echilibrul lor psihic, să uite nenorocirile. Dar actualii reformatori ai școlii noastre nu ar trebui să conteze la nesfârșit pe lipsa de memorie a unui popor întreg. Pentru că învățământul reprezintă acea instituție socială care atinge, într-un fel sau altul, interesele marii majorități a populației țării, iar distrugerea lui privește de fapt pe toată lumea.