În universități se poartă politețurile: vîrstele „rotunde“ ale profesorilor seniori sînt marcate prin reuniuni speciale în amfiteatre, uneori prin diplome onorifice, eventual și prin sesiuni științifice sau prin volume despre ori în onoarea aniversaților. Fiind vorba despre nume de vîrf din domeniile lor de specialitate, cu notorietăți naționale și internaționale, e firesc să le fie omagiate personalitățile, activitatea, operele.
Există uneori și motive speciale care ne pot face să urmărim calendarul, scurgerea timpului și aniversările profesorilor noștri seniori. Două, în ce mă privește.
Primul: dau de multișor atenție vîrstelor lor „rotunde“, la „schimbările de prefixe“ și la „…și 5“, ca amfitrion al Cafenelei critice, proiectul meu de dezbateri pe teme de actualitate culturală în care discutăm despre evenimente la zi, însă reconstituim și biografiile și carierele unor invitați-seniori ajunși la borne „rotunde“. Pe lîngă venerabili scriitori, artiști de toate felurile, alte categorii de intelectuali publici, firește că i-am avut în vedere și pe universitarii umaniști, autori la rîndul lor de opere importante. Și am ținut în mod special să-i sărbătoresc la Cafeneaua mea critică pe cît mai mulți dintre profesorii de la Facultatea unde predau și eu, Literele Universității mari din București, din generația care a ținut „steagul“ sus pe redută în ultimele circa 5 decenii.
Și-al doilea: ca director al Școlii Doctorale Litere din respectiva Facultate, avîndu-i alături pe seniorii aflați astăzi la vîrste avansate și în continuare îndrumători științifici ai tinerilor cercetători care-și pregătesc tezele, mi s-a părut firesc să contribui la omagierea lor „rotundă“ în spațiul Universității, în reuniuni speciale, în prezența colegilor de „apostolat“ didactic și-a studenților, nu în ultimul rînd a doctoranzilor, și prin volume aniversare. Am de mai multă vreme și ideea unui generic, a unei etichete generale legate de Filologia noastră: de ce n-am vorbi despre o Școală critică la București manifestată în perioada postbelică, de la ieșirea din perioada proletcultistă încoace, ca să nu extind și mai mult intervalul?!
Iată un inventar rapid de nume! Într-o primă serie ar intra – să zicem – Mihai Pop, Alexandru Piru, Silvian Iosifescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau Paul Cornea. Apoi marea generație ilustrată de Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Elena Zaharia-Filipaș, Eugen Simion, Mircea Martin, Valentina Marin-Curticeanu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Rață-Dumitriu, Al. Tudorică, Mihai Dinu, Silviu Angelescu, Mihai Moraru și alții, și alții, precum și de regretații Ovid S. Crohmălniceanu, Romul Munteanu, Vicu Mândra, Dumitru Micu, Dan Grigorescu, Ștefan Cazimir, Pavel Ruxăndoiu, George Gană, Florin Mihăilescu, Antoaneta Tănăsescu, Cornel Mihai Ionescu, Mircea Anghelescu, Ion Vasile Șerban, Dan Horia Mazilu, Mihai Pop jr. sau Florin Manolescu. Mai puțin cunoscuți, autori ai unor cărți discrete, dar temeinice: Alexandru (Alec) Hanță, Georgeta și Gheorghe Ciompec, Vasile Sandu, Zamfira Popescu. Și-i putem adăuga cu conștiința ușoară pe excepționalii și foarte iubiții profesori Gheorghe Frîncu și Mihai Marta, probabil și pe alții. Nu-i uit nici pe cei care au ales în ultimele decenii comuniste calea exilului, între ei aflîndu-se Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Gelu Ionescu, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Marian Popa, Tudor Olteanu. I-am numit doar pe titularii „de la Română“, critici și istorici literari, comparatiști, etnologi-folcloriști. Dacă am lărgi cadrul și către Limbile și literaturile străine, către romaniști, angliști și germaniști, slaviști, turcologi, arabiști, sinologi, niponologi și alți profesori ai Universității bucureștene cunoscători ai tuturor culturilor Pămîntului, listele s-ar extinde mult. După care au urmat „valurile“ intrate în catedre după 1990, cu alte și alte serii de nume.
Rămînînd doar la Litere: nu e ușor de susținut ipoteza omogenității unui corp atît de numeros de specialiști din mai multe „valuri“ succesive. Diversitatea manifestărilor lor e prea mare, încît nu se poate vorbi despre o „grupare“ coerentă, fie și „informală“. Și totuși, anumite compatibilități și complementarități pot contribui la un oarecare „aer“ de familie, de comunitate profesională. N-am putea identifica măcar o sistematică mai largă la care au participat și participă cu toții?
Răspunsul cel mai general la întrebare ne stă la dispoziție: e orizontul larg al cercetării literare autohtone, al istoriei domeniului, de la „începuturi“ și pînă în contemporaneitatea strictă, filtrată critic, cu toate instrumentele și contextele indispensabile, de la conceptele teoretice și de la metodologiile hermenutice la referințele socio-culturale și politice, „de epocă“ și „de epoci“, și la referințele externe, modelatoare ale scrierilor românești sau doar reverberante, generatoare de consonanțe, semnificative pentru funcționarea literaturii noastre în „rețeaua“ celei regionale, continentale, „universale“.
Valabil și pentru celelalte centre intelectuale românești importante, angajate și ele în efortul național de explorare, catalogare, interpretare și ierarhizare a vastului corpus de texte literare scrise de compatrioții noștri de ieri, de azi, dintotdeauna. Cu diferențe, cu particularități?E momentul să privim sumar către desfășurarea operațiunilor omoloage măcar de la Cluj, Iași, Timișoara.
Cel mai ușor identificabile sînt diferențele regionale absolut firești.
La Cluj e urmărit în mod special „ardelenismul“ literar, în explorări preponderent intra-carpatice. Nici pe departe exclusive, însă categoric predominante. Sigur că nu lipsește viziunea integratoare, responsabilă – între altele – de remarcabilele eforturi de sinteză cristalizate de-a lungul ultimei jumătăți de secol în lucrări colective precum lexicoanele realizate sub coordonarea trioului Mircea Zaciu-Marian Papahagi-Aurel Sasu, și anume Scriitori români (1978), Dicționarul scriitorilor români (4 vol., 1994, 1998, 2001, 2002) și derivatul Dicționar esențial al scriitorilor români (2000), Dicționarul biografic al literaturii române (2 vol., 2006) și alte formule girate doar de către Aurel Sasu, ca și seria lungă a Romanului românesc în interviuri îngrijită de același Aurel Sasu și de Mariana Vartic (din 1985), Dicționar analitic de opere literare românești, sub coordonarea lui Ion Pop (4 vol. 1998-2003, reluat în 2 vol., 2007), Dicționarul cronologic al romanului românesc, cu o echipă de autori dirijată de Ion Istrate (2011), pînă la recenta Enciclopedie a imaginariilor din România, realizată sub coordonarea lui Corin Braga (5 vol., 2020), bună parte dintre colectivele de cercetare angrenate în aceste operațiuni fiind naționale, nu locale. Și aici – un firesc pluridisciplinarism cu dimensiuni teoretice, comparatistice, larg socio-culturale. O anumită „morgă“ ardelenească e sesizabilă la majoritatea profesioniștilor din zonă, în primul rînd la Cluj, puternicul nucleu universitar al regiunii, apoi la Sibiu, ca și în toate orașele în care s-au înființat instituții academice și filologii după căderea regimului comunist, la Brașov, Alba Iulia, Oradea, Baia Mare etc. Ironismul și umorul cultivate de Ion Vartic, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă sau de „extrauniversitarii“ bucureștenizați Radu G. Țeposu, din păcate stins prematur, și Ioan Buduca ilustrează un mecanism psihologic compensator, uneori doar în viață, ca-n cazul regretatului Marian Papahagi, nu și în textele exegetice. Destul pentru o „Școală critică de la Cluj“ sau „…ardelenească“?! Poate că da, poate că nu tocmai. Întrebare deschisă.
La Iași – accent apăsat asupra celei mai importante contribuții moldovenești la istoria noastră literară: gruparea Junimii și operele „marilor clasici“ lansați și afirmați în salonul Casei Pogor și-n paginile Convorbirilor literare, în speță Maiorescu, Eminescu și Creangă, cu afilierea munteanului Caragiale și a ardeleanului Slavici. Altă preocupare majoră a exegeților Provinciei de Est: Sadoveanu, editat și comentat. Principala noastră „capitală culturală“ după Unirea din 1859 și încă o vreme, deși centrul administrativ al României devenise Bucureștiul, Iașiul a rămas un pol intelectual important, iar Universitatea, care avea să preia în 1942 în titulatură numele primului domnitor al Principatelor fuzionate, e „polul polului“. Bineînțeles că, dincolo de autorii și temele cu ancore locale, orizontul e și acolo cel național, în context universal, de asemenea cu componente teoretice și comparatiste, cu valoroși specialiști în marile literaturi ale Europei și-ale lumii și cu contribuții consistente din partea istoricilor, sociologilor, psihologilor care s-au ocupat și de mediile artistice, în special de lumea literară de ieri și de azi. Încît… putem vorbi despre o „Școală critică de la Iași“, cu extensii mai recente la Suceava sau la Bacău?!…
Timișoara – și ea cu specificul ei. Mult mai tînără și de mai mici dimensiuni decît suratele de la București, Cluj și Iași, Universitatea de Vest a grupat în ultima jumătate de secol exegetica dedicată autorilor bănățeni, originari de aici sau legați într-un fel ori într-altul de zonă, iarăși cu diversitatea inerentă de opțiuni profesionale îndreptate spre întreaga literatură națională ori spre cele europene și mondiale, cu cîțiva teoreticieni cu greutate, cu sofisticării de interpretare simbolică, psihanalitică ș.a.m.d. Cu toate rivalitățile locale, contribuie și grupul mai restrîns de universitari din Aradul vecin, de dincolo de linia dintre Banat și Crișana. Supratema dominantă mai ales după 1990 a fost și continuă să fie „multiculturalismul“ și „Mittel-europeismul“ provinciei, valabile în realitate pentru întreaga cultură română, cu multe nuanțe de adăugat. Cele mai strict „specifice“, rezultante ale istoriei concrete a respectivului teritoriu, sînt îngroșate de militanți pînă la revendicarea apartenenței la o „A treia Europă“, titulatura unui meritoriu proiect, a unei grupări de cercetători, a unei colecții editoriale (găzduite – ironie… geo-culturală! – de Polirom, la Iași!). Asumarea hotărîtă a acestei dominante, pe care o constat cu toată aprecierea (sper să nu mi se atribuie vreo maliție…) va fi fiind suficientă pentru conturarea unei „Școli critice de la Timișoara“ sau „…bănățene“?!…
După aceste scurte priviri către marile regiuni ale țării, ce ar putea defini Bucureștiul? Nu ignor, tot din Sudul munteano-olteano-dobrogean, filologiile de la Craiova, în primul rînd, apoi de la Constanța și chiar și de la Ploiești și Pitești, cele mai apropiate de Capitală, cu frecvente colaborări cu Metropola, dar și, drept revers, cu mai mici șanse de individualizare. Prin forța împrejurărilor, Bucureștiul e un „dublu centru“: regional și național. Are îndreptățire să privească spre spațiul dintre Carpații Meridionali și Dunăre, dînd o atenție specială „cronicarilor munteni“, lui Caragiale și atîtor altora, însă lipsește aici „patriotismul local“ în sensul razei restrînse de cuprindere regională, căci din „turnul de observație“ al „Capitalei tuturor românilor“ se zărește din prima ochire întreaga cultură carpato-danbiano-pontică și toată literatura autohtonă ca sistem integrat. Cum am spus de fiecare dată în enumerarea de dinainte, lucrul e valabil și pentru „centrele“ provinciilor istorice, dar ele nu-și pot ignora responsabilitățile derivate din poziția lor în zonele pe care le domină și le reprezintă. Așa încît: ipotetica „Școală critică de la București“, cu numeroșii săi profesori-filologi din cîteva generații, a acoperit eminamente „generalist“ cîmpul cercetării literare, proiectul de ansamblu fiind acela al istoriei literaturii ca recuperare integrală, descriere macro-culturală de epoci sprijinită pe monografismul sistematic, „autor cu autor“. Metodologic, analizele au fost dominate de perspective preponderent estetice, susținute – pe de altă parte – de o mare diversitate de abordări, inclusiv cu deschideri „heteronomiste“. Dar și aici, în arhive și în biblioteci sau peste tot unde bucureștenii au migrat și au lucrat, s-au făcut explorări, inventarieri și cercetări documentare, recuperări și editări științifice ș.a.m.d. Straturi peste care s-au construit interpretările textelor și panoramele asamblate din piesele mozaicului, în stilistici totuși preponderent eseizante, ceea ce n-a exclus combinațiile cu limbajele obligatoriu scientizante ale disciplinei/ disciplinelor/ sub-disciplinelor frecventate de unii-alții. În formulare mai angajantă, s-ar putea probabil vorbi despre accente „hedoniste“ mai răspîndite decît în celelalte „Școli…“. Et caetera, et caetera, et caetera.
Destul pentru o Școală critică la București?!…