În noua sa colecție de proză scurtă, Cuțitul japonez (Editura Polirom, 2021), Răzvan Petrescu separă realitatea literară în straturi cu densități ontologice diferite, pe care le îmbracă într-o membrană narativă șanjabilă: fabulă orwelliană sau monolog dramatic, parodie soresciană sau dicteu împins până la urmuzianism și grotesc. Din tabloul clinic al bâlciului național postcomunist, alterat pandemic, autorul își focalizează atenția asupra epicentrului politic, defensiv.
Prozatorul desface pe masă mecanismele puterii dâmbovițene și le pune sub lupă efectele. Marionetelor politice, întoarse cu cheia, roase de venalitate, opulența kitsch a interioarelor oficiale le reflectă vidul interior. Ocupat exclusiv de propria agendă, ministrul „Larvă“ le recomandă pacienților evacuați din spital „să se ducă unde or vedea cu ochii“, iar bolnavilor de Covid, „tăiatul sub limbă“ (Profesionistul). Răsturnarea polilor axiologici produce o „realitate“ socială „alcoolică“, striată de luciditate (Bohumil Hrabal), o lume a confuziei perceptive și identitare. Reacția protagoniștilor aflați pe acest nivel oscilează între grimasa disperării și a captivității omului obosit, schițat cu penița expresionistă a lui Nathanael West (Emil, în Jaf armat), și uitarea de sine balcanică, acoperită în țipla ludicului nouăzecist.
Ironia, sarcasmul, satira horațiană cosmetizează, dar nu pot ascunde universul în care timpul „static“ sleiește de sens și umple cu lehamitea vanitas vanitatum până și moartea (Ultimul meci). O realitate care descompune speranța și transformă individul într-o eboșă musiliană. Tipologia „omului de rând“ nu este mai puțin cariagialescă decât cea a politicienilor. Omul cehovian care se plictisește, dealerul de droguri, intelectualul (doctorul) care organizează în „cătunul fără electricitate“ o „atmosferă cetățenească“, de turnătorie reciprocă, artistul (scriitorul) sărac și egolatru, împins de visul sacru al unei case către realitatea artificială a social media, constituie categoriile prototipului victimei politice, veritabil Ianus cu două fețe. Unul dintre chipuri este cel al dezumanizării și revoltei. „Dacă n-ai bani, trebuie să-ți ceri scuze că trăiești“, motivează profesorul de geografie Cristi tâlhărirea unei case de schimb valutar (Jaf armat).
Aventurile scriitorului care își ucide concurența, în Lista de așteptare, le amintesc, parodic, pe cele ale lui Burke Devore din romanul The Ax (Donald E. Westlake, 1998), ecranizate de către Costa Gavras sub titlul Le couperet (2005). Diferit, totuși, de satârul senzaționalist de atac al regizorului francez, la autorul român acesta se transformă într-un „cuțit japonez“, armă de autoapărare a victimei împotriva unei agresiuni potențiale, dar resimțite ca iminente.
Cu toate că este supus „celor mai îngrozitoare încercări“, bolilor, ghinioanelor, accidentelor și abuzurilor, personajul-pradă al lui Răzvan Petrescu este un supraviețuitor care își propune să-și „învețe semenii […] cum să se-ncline fără să se lase cuprinși de jale“. Adevărat simbol al rezilienței estice (post)comuniste, el știe să își prețuiască și să se bată pentru viața lui, așa cum este ea, second hand. El nu mai așteaptă mântuirea divină din partea „bărbatului cu togă albă“, care, odată sechestrat într-un beci, ajunge gras și abulic (Pastorala). Moartea este luată peste picior (Farurile trenului). Salvarea vine din povestirea vieții, din transmutarea ei autenticistă în oralitate, în taclaua caragialescă, în comic. Ea se petrece prin revenirea eroilor în Marea trăncăneală (Mircea Iorgulescu), din materia căreia nu s-au desprins, de fapt, niciodată.
Protagoniștii redevin forme de limbaj, laolaltă cu celelalte „cuvinte care atrag realitatea“, se difuzează printre argoticele care le atestă vulgaritatea lumii și fracturile logice, care îi arată nonsensul, se topesc înapoi în substanța polisemică, spumoasă sau vitriolantă, autoironică, a (bat)jocului universal. Personajele redevin convenție, în narațiunea care se scufundă, simfonic, în parabola Marii glume în care trăim.
Caragialian postmodern, și doctor în hazul rafinat de necaz, Răzvan Petrescu este unul dintre cei mai tehnici și mai talentați autori de proză scurtă de la noi.