„Cartograful puterii”, un monolog în camera cu ecouri

Romanul lui Gabriel Chifu, Cartograful puterii (Editura Cartea Românească, 2022), scris și publicat în anul 2000, într-o primă ediție, este ceea ce Roland Barthes numea „pătrunderea în camera cu ecouri“, acolo unde se întrețes noțiunile cele mai divergente, unde sistemele comunică, iar cuvintele circulă „ca într-un vis“. Iar visul, mai spune Barthes, este monologic, versatil, de aceea, ca să reziste, trebuie să se transforme în fantasmă. Și aceasta, pentru că fantasma păstrează, ca o stare de veghe, conștiința realității, „ceva se țese fără condei și fără hârtie“. Într-adevăr, „Cartograful puterii“ este un monolog care are câteva teme „în discuție“, cea mai relevantă fiind plonjarea într-o lume pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atâta o înțelegi mai puțin. Caracterul faustic al poveștii „ia fața“ celorlalte teme, o lume demonizată își urmează cursul, face regulile indiferentă la pulsiunile morale ale personajelor. Fantasma puterii bântuie mintea și inima omului dintotdeauna, iar acolo unde forța iubirii scade, apare salvator și împovărător în același timp, sprijinul demonic.

Cel care „monologhează“ în roman este Matei Pavel, un fost înalt funcționar guvernamental care vrea să scape de corvezile funcției pentru a trăi liber, numai că libertatea are un preț. În timpul căutărilor sale, de sine și a lumii, primește o moștenire misterioasă, sub forma unei mari sume de bani, dar pentru care trebuie să îndeplinească niște condiții, care par ilogice la un moment dat și chiar nefirești. Condițiile au stranietatea lor: să părăsească definitiv Bucureștiul și să locuiască câte o jumătate de an, în părți egale, în două localități oarecum anodine, Vârșeț din Iugoslavia și Calafat din România. Trebuie, de asemenea, să petreacă zece zile pe an la Herculane, dar și să scrie un eseu despre putere, de o sută de pagini. Evident, Matei Pavel crede că e vorba de o farsă, îl bănuie pe un prieten de acest lucru, îl abordează în acest sens și constată că lucrurile sunt, totuși, serioase. Cel care îi oferă moștenirea este un unchi iluzoriu, din Germania, Karl Paul, care pare să își gestioneze astfel postumitatea, să se joace cu destinele celorlalți, o modalitate de a-și continua „joaca vieții“ dincolo de limitele acesteia.

Matei Pavel acceptă jocul, acceptă condițiile ca o modalitate la îndemână de a scăpa de corvezile funcției de funcționar guvernamental. Plonjează în intimitatea Vârșețului și apoi a Calafatului, unde, dincolo de aerul sufocant al provinciei, cunoaște o lume specială, oameni predestinați parcă să facă parte din destinul său. Pictorul Teodor Brenovici și Vladimir Dumnea, destine bine conturate, îi oferă secvențe memorabile din viața văzută sau mai puțin văzută a comunităților în care au ales să „eșueze“. Există și o drojdie a memoriei prin care personajul principal, Matei Pavel, înoată, în căutarea de sine, lucrurile care revin la suprafață au încărcătura lor simbolică, semantizează amintirile, le dau un sens în contexte noi. Un personaj, Yves, „omul cu lira“, apare peste tot, ca o fantasmă care este pe jumătate chip, pe jumătate iluzie, el pare să facă legătura între toate punctele acestei geografii în care se desfășoară „excursul“ epic, iar încercările de a-l reține mai mult de o clipă sunt sortite, de fiecare dată, eșecului. La un moment dat, ros de curiozitate, panicat de situațiile oferite de realitatea imediată, Matei Pavel se decide să dezlege misterul moștenirii și pleacă în Germania, la Ulm. Întâlnirea cu procurorul care îi intermedia moștenirea este derutantă, acesta este un tip șchiop, ciudat, demonic. Confruntarea este una funambulescă, amestec de vis și realitate, de spaimă și curiozitate. Pentru complicarea poveștii acesta recunoaște că el este, de fapt, donatorul moștenirii ciudate, că are o mulțime de nume sub care se recomandă, ultimele pe care le folosește sunt Apollion și Natas. Apollion este varianta greacă a lui Abaddon, îngerul negru din Apocalipsa lui Ioan, care înseamnă distrugătorul, iar Natas, citit invers dă varianta numelui lui Satan. Intruziunea fantasticului în viața de zi cu zi este deconcertantă, îi dă frisoane lui Matei Pavel care, ca într-un vertij, sesizează limitele răului, dar nu mai poate da înapoi. Puterea demonică acționează cu un magnetism greu de controlat de nevolnica fire umană. Personajul nostru își pierde cunoștința, leșinul său este ca o plonjare într-o lume în care te naști gata captiv. Procurorul își atribuie, mai apoi, alt nume, Siegfried, din aceeași panoplie, a demonicului. Mai mult, Siegfried, după propria mărturisire, se dovedește un Lucifer postmodern care ia act de întrupările anterioare și de interpretările care i s-au dat, pe care le privește cu detașare de savant care domină timpul, timpurile, istoria. La întrebarea firească a lui Matei Pavel, de ce el a fost ales pentru atribuirea acelei moșteniri și de ce diavolul s-a reîntrupat în acea perioadă, răspunsul intră în logica vremurilor: obsesia colectivă, universală a pragului apocaliptic a anului 2000 l-a determinat/ chiar l-a obligat/ să asiste, să monitorizeze disperarea colectivă. Ca argument îi aduce probe din manualele de demonologie, în care diavolul apare în orice lume „pe dos“, iar triunghiul Vârșeț – Calafat – Herculane este „un fel de gaură neagră, un fel de miez de maximă negativitate“. Iar alegerea lui Matei Pavel ca teren de experiment s-a datorat faptului că diavolul caută adăpost pe lumea asta în sufletele golite de substanța speranței, care nu mai au aderență la realitate și la istorie și pe care le ocupă ca pe o casă abandonată.

Matei află că prietenii săi, oamenii în care avea încredere absolută, la Vârșeț și Calafat, Brenovici și Dumnea, sunt/ au fost din categoria celor aflați în sfera de influență a demonicului, pe trepte mai mult sau mai puțin avansate, după standardele evaluate de diavolul însuși. De aici, mai departe, atmosfera devine bulgakoviană. Diavolul citește gândurile celor din preajmă și le deturnează sensurile. Mai mult, diavolul îi citește eseul despre putere, parte din contractul agreat, dar nesemnat cu ciudatul unchi donator de moșteniri, în timp ce îl scrie și este necruțător: „Cât despre eseul tău despre putere, ți l-am citit în vreme ce îl scriai. E de o prostie fără margini. Dar ascultă și tu un sfat: poți să bați câmpii absolut mediocru pe nouăzeci și nouă de pagini, dar măcar în ultimul ceas, măcar într-o pagină să ai și tu o sclipire de inteligență și să vii și tu cu o frază memorabilă, cu o observație pătrunzătoare“. În accepția demonicului, puterea nu este o serie de date conceptualizate, ci o manifestare a tiraniei, fără urmă de compasiune, milă, dragoste, o reacție la lecția despre iubire a lui Iisus, singurul oponent real al „stăpânului lumii subpământene“. Lucrurile, care și așa o luaseră razna, devin din ce în ce mai neînțelese, întâlnirea cu diavolul, într-o cafenea din Ulm, nu poate să rămână fără urmări, lumea i se pare „o corabie condusă de niște smintiți, fără busolă, fără cârmă, care înaintează pe o mare cuprinsă de furtună“. Prima reacție este fuga, de acea lume și de sine. Unde? Înapoi în triunghiul „de maximă negativitate“, Vârșeț – Calafat – Herculane.

La Vârșeț pictorul Teodor Brenovici primește o inspirație necontrolată „gen Pygmalion“, care îi creează probleme nebănuite. Tablourile sale sunt absorbite de public, de cunoscători și necunoscători, pictura sa determină o fascinație greu de explicat. Totul culminează cu evadarea dintr-un tablou de-al său a unei femei înger care ajunge, nici mai mult, nici mai puțin, decât să se prostitueze într-un han izolat, frecventat de camionagii și lume din categoria lumpenului. Situația paradoxală excede și realitatea, dar și ficțiunea, pictorul pornește în căutarea propriului personaj din tablou, cu determinarea cu care ar căuta o femeie reală, nu are nicio clipă îndoiala că nu ar fi așa: „Au găsit-o, au dus-o la atelier. Au spălat-o, au dezinfectat cu spirt rana, au așezat-o în pat și au acoperit-o, lăsând-o să doarmă“. Fuga din tablou devine o obișnuință, reintrarea în tablou pentru femeia înger, „spășită“, pare firească.

Fantasticul atinge apogeul în momentul în care Matei Pavel descoperă că poate controla realitatea imediată cu gândul, că poate încălzi apa cu gândul, poate schimba sensurile lucrurilor, inclusiv sensul timpului, încât se putea ajunge pe sine din urmă, revăzându-și viața. Pentru un om, asemenea forță nu pare să fie, totuși, o binecuvântare, lupta cu propriul demonism ține de tendința de exorcizare a răului, prezentă în fiecare. Căutarea lui Dumnezeu, în acest caz, are un răspuns: „ … se vedea cum se întoarce el în el însuși și se umple de sine însuși“. E moartea acest răspuns? E viața? Într-o lume în care fantasticul s-a insinuat în cele mai intime fisuri, diferența dintre viață și moarte nu mai are nicio importanță. Visul s-a preschimbat în fantasmă, iar aceasta este cea care animă imaginarul, imprimă acestuia o continuă stare de veghe.

Stilistic, Gabriel Chifu recuperează postmodern discursul romantic, cu întreaga panoplie de motive și teme, adaptate contextului epic, cărora le adaugă accentuate inserții de policier. Scris cu plăcerea de a povesti, de a se surprinde chiar pe sine însuși scriind despre grozăvii, una mai mare decât alta, din realitatea/ irealitatea imediată, romanul Cartograful puterii al lui Gabriel Chifu are o tentantă linie de scenariu de film. Într-o realizare cinematografică, l-aș vedea bântuind cadrele pe omniprezentul Yves, „omul cu lira“, care apare și dispare, inconsistent ca povestea, concret ca sentimentul că trăim într-o lume în care singurul câștig este înțelesul de pierdere.