O premisă pertinentă epistemologic poate duce la rezultate convingătoare un studiu pândit de nesfârșite primejdii, căci e dedicat unei fațete a poetului național, drept care așteptările receptorului sunt pe măsura mizei din desfășurarea interpretării, musai expurgată de tentația encomiastică. Este ceea ce îi reușește lui Cassian Maria Spiridon când se apleacă asupra laborioasei activități de gazetar a romanticului Eminescu, nevoit să ancoreze, din motive pecuniare, dar și mânat de un structural impuls polemic, în magma imediatului. Autorul, așadar, ne avertizează încă din fraza liminară: „Orice moment care ne îndeamnă a ne gândi la Eminescu impune și cere a-l vedea în totalitate“.
Insistența pe viziunea holistică ajută, în modul cel mai firesc, la constituirea unui veritabil portret en miettes al junimistului, fără emfaze inutile și apel la superlative relative, pentru că toate problemele abordate în gazetă, egalmente sensibile atunci și acum – naționalismul, chestiunea țărănească, religia, învățământul, cultura, geopolitica, economia, socialismul – cheamă resursele politropice ale neobositului scormonitor de biblioteci. Arma favorită, sau, oricum, mai percutantă, se dovedește, ca și în creația literară propriu-zisă, antiteza, mânuită natural și cu efecte persuasive, chiar și atunci când nimicește, în devălmășie, pretențiile melioriste ale puternicilor zilei. Apoi remarcăm adecvarea terminologică în comentarea fiecărui domeniu, fel de a spune că atitudinea luată nu era niciodată expresia unei răbufniri la adresa vreunui demagog erijat în profet și nici simplă glosare pe marginea unei minute, densă în floretă verbală, a parlamentului. Dimpotrivă, în loc de comoda discursivitate a prezentării și parafrazării subiectului care „arde“, gazetarul pune ordine în concepte, dezvăluindu-și și sursele, consultate, cum se poate deduce, meticulos (în speță Tocqueville, John Stuart Mill, Adam Smith, Montesquieu, David Ricardo).
Nu mai pomenim că, peste tot, transpare timbrul grav, responsabil și reflexiv, al filosofilor care l-au ghidat pe creator întreaga viață, precum Platon sau Kant. Unii s-au putut lăsa înșelați de o anumită stilistică și ideație retro, aducând acuza de paseism. Astăzi, am zice că relația dintre un reprezentant al High Romanticism-ului și mlăștinosul teritoriu al politicianismului descrie un contre-emploi. Ce ar avea de-a face, prin urmare, capacitatea de a elabora pasteluri siderale ori cosmogonii cu tipul de sensibilitate al unei umanități mereu confuze, lesne manipulabile, greu, foarte greu, în tot cazul, de stimat? Cum poate respira un panteist aerul îmbâcsit al orașului trăitor, caragialește, din scorneli, exagerări și vendete? Adică strălucita minte, hrănită de Vede și de Upanișade, să-l „lase“ deoparte pe Hyperion pentru a se instala, cu toată ființa, în analizarea unor efemeride, în fond? Discutăm, practic, de ritmul înnebunitor al necesității reacției prompte la evenimente, de unde imperativul scrisului „de meserie“, cu răbufniri previzibile ale celui ce ajunsese să conceapă ziarul întreg: „scrie-mi-ar numele pe mormânt, și n-aș mai fi ajuns să trăiesc“.
Pentru că „vicleșugul și pehlivănia“, mărci ale Bizanțului, atrag mereu criticile ziaristului, pornit să dea în permanență exemple din bunele și dreptele noastre obiceiuri vechi, unii comentatori, printre care se remarcă E. Lovinescu, au pomenit despre un reacționarism care visa „să ne întoarcem la vremurile pârcălabilor“. Elogiatorul cronicarilor și al pașoptiștilor (la modul programatic în Epigonii, spre pildă) ar fi putut vira spre idealizarea necondiționată a trecutului, dacă nu ar fi avut conștiința clară că lucrurile în țară depind strict de acțiunile fiecăruia. Drept care se solicită o atenție reală acordată educației, axa unui neam, care să ne combată sterilitatea și imoralitatea. Iată cum înțelege Eminescu noțiunea din urmă: „Las’că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, în sensul cel mai nalt al cuvântului, căci imoral este, în înțeles mai nobil al vorbirii, fiecare ce se-nsărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe destul de bine“.
Articolele indică o consecvență de fond a gazetarului, dezvăluind faptul că punerea pe tapet a unei chestiuni era precedată de trecerea prin laboratorul interdisciplinar al poetului, care avea alcătuită, deja, o rețea de stele fixe: aversiunea față de programele sociale paleative, elogierea țăranului și a folclorului, încrederea în monarhia constituțională, suspectarea socialismului de instigare la „fuga de muncă“, antirusismul și poziționarea naționalistă, aceasta din urmă „în marginile adevărului“, cum ar fi spus Titu Maiorescu. De fapt, ieșirile la rampă ale mentorului Junimii suportă similitudini cu acelea eminesciene, din unghiul doctrinei apărate și ale ideilor despre propășirea neamului și despre punerea accentului pe meritocrație, în special pe caracter (competențele pot veni ulterior). Deosebirile apar în strategiile expresivității, oglindă a firii și formației: Maiorescu vituperează jupiterian, aneantizându-și adversarii prin impasibilitatea de rit clasicist, în vreme ce părintele Doinei tinde să ia totul personal, e mereu patetic și, nu o dată, liric.
Este, fără doar și poate, meritul lui Cassian Maria Spiridon (el a fost și editor, competent și acribios, pe tronsonul în cauză) de a fi reactivat interesul pentru uriașul efort depus de gazetarul Eminescu în slujba neamului pe care îl dorea eliberat de corupție, în spiritul unei onestități „imprudente“, fără rest, motiv pentru diverși să-l considere chiar prea auster moral. Preferăm, în ce ne privește, această austeritate, care îl și definește, în adânc, pe cel care repeta, doar-doar s-o auzi și în sferele decizionale, că „secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului“.