M-am întrebat ce înrudește poemele lui Gabriel Chifu din acest volum inedit, Plăcuțele din Medio Monte (Neuma, 2022), care reunește doi artiști, un scriitor și un artist plastic, cu lucrările lui Mircea Bochiș. Și cred că răspunsul este recuperabil din această alăturare, unde arta plastică servește de acompaniament și de interpret al poeziei și invers. Există o explicație a lui Mircea Bochiș, care „ilustrează“ aceste poeme în două feluri care reflectă destinul scrisului într-o dimensiune a duratei. Pe de o parte, avem bronzul, plăcuța de bronz care asemeni unei monezi conține un înscris, o parte a poemului și o imagine, un basorelief, înverzite de oxidul de plumb. Pe de altă parte, avem cartea poștală care pe lângă timbre, pe lângă imaginea sugestivă și ex librisuri conține și un fragment din poem. Și unele și celelalte reprezintă un efect de lectură, poemul iradiază din ele prin filtrul unei sensibilități afine, care asemeni plăcii fotografice se lasă impresionate. Dar e mai mult decât atât, acest ekphrasis se vădește mai sofisticat pentru că introduce o lectură laolaltă cu citatul, integrează poemul într-un alt context, îl pune într-o altă ramă. Și încă un lucru, nu tot poemul este reluat pe plăcuța de bronz sau pe cartolină, ci doar un fragment, poemul este spart, în două sau mai multe bucăți ca într-un puzzle, o parte vizibilă și alta „pierdută“. Uneori artisul plastic unește două fragmente de poem și obține un altul. Aș mai observa aici că uneori există mici diferențe între poemul scris și cel imprimat, poate scăpări, poate o intenție de a ciobi textul. În Scriere pe apă, de pildă, „cumva“ este înlocuit cu „cândva“. Acest joc este plin de sugestii, poemul devine inscripție sau notație pasageră, în primul caz, dobândind un parfum elegiac pe care poemele lui Gabriel Chifu îl și respiră, în cel de-al doilea, un aer retro, ușor manierist, de vintage și anticariat. Poemul este învechit, ars de oxizi sau timbrat, luminat de nostalgia unei corespondențe de odinioară. Și ar mai fi ceva, suntem invitați să asociem lectura cu privirea nu într-o simplă mecanică, putem (re)citi poemul direct de pe plăcuța de bronz, cu dificultate, însă ceea ce întârzie lectura îi conferă ceva din tactilitatea primelor lecturi cu degetul pe fiecare literă, apăsând cuvântul, dându-i relief, basorelief. În cazul cartolinelor citim nu doar litere, ci și caligrafia, această formă de personalizare care este scrisul de mână, o formă, o expresie, un contur. Pe scurt, suntem invitați să citim un scris, poemul reluat în liniile sinuoase ale unui condei pe un fundal luminat de culori diferite. Este aici meritul lui Mircea Bochiș de a face să iradieze aceste poeme, de a le conferi ceva din farmecul artefactului arheologic, din contemplativul epitafului, din inluminura vechilor epigrafe. Astfel, nu doar citim aceste poeme, ci le și vedem și, la rigoare, le-am putea pipăi literele de bronz, le-am putea cântări în palmă ca pe niște tetradrahme cu o senzualitate de numismat sau le-am putea privi prin imaginea cartolinei, le-am putea mângâia suprafața odată ce au fost încorporate în obiect.
Am regăsit astfel o primă temă a poemelor lui Gabriel Chifu căreia Bochiș îi răspunde intuitiv, și anume tema imensei fragilități a poeziei în general și în particular a fiecărui poem. De aici statutul incert al poetului, rostul său contaminat de o precaritate irezolvabilă, asociat cu cel al unui sinucigaș care deambulează liber prin văzduh cu tâmpla sângerând după o cădere din cerul poeziei în prozaicul unui cotidian secătuit. „ca bețivii, avem și noi ăștia, poeții,/ un Dumnezeu al nostru care nu ne lasă,/ care ne ține în viață și în plutire/ fără să simțim că de fapt/ ne-am prăbușit și o dâră de sânge/ni se scurge din tâmplă.“ (Dumnezeul poeților) Este o temă recurentă de la Albatrosul baudelarian al felului în care poetul nu încape într-o lume ale cărei limite sunt deopotrivă date de constrângerile și mercantilismul ei și de acest imaginar nelimitat al poeziei. Acest lamento, oricât de autentic, poartă cu sine reflexul unei manierizări căreia îi răspunde prin contrast gestul artisului plastic care concretizează ființa de hârtie a poemului într-un obiect artistic. Există în tot volumul o reflecție topită în poem cu privire la ceea ce poemul este, la felul în care el se întrepătrunde cu viața, îi conferă un contur care este cel al pierderii. Avem o minunată sugestie în Scriere pe apă a unui rost al poeziei, aceea de a salva ceea ce se pierde din „scrierea pe apă“ a vieții, „Făpturi, întâmplări, locuri,/bătăile inimii,/durere, reverii, lupte,/strălucirea lunii pe obrazul tău“. În mod evident, inventarul este unul lacunar, poemul este un recipient, dar și parte a ceea ce se pierde. Și aici avem acest reflex elegiac, al unei meditații cum altfel decât întristate cu privire la inconsistența a tot ceea ce trăim, a tot ceea ce scriem sau creăm. Nu întâmplător pe verso-ul poemului prins în plăcuța de bronz se află un înger pe care-l regăsim pe multe ale plăcuțe. Uneori fragmentele de poem în bronz nu corespund în oglindă cu poemul tipărit și astfel se produce o formă rafinată de intertextualitate în interiorul aceleiași opere. De asemenea, Gabriel Chifu prin poemele sale reflectă o altă temă veche a poeziei, felul în care se ciocnesc „poeticul“ și „prozaicul“ cu contraste neliniștitoare, cu maculări și imaculări, cu deriziuni și înălțări. Ceea ce reflectă inteligența acestor poeme, ține de un joc între aceste două tendințe, de a ridica prozaicul la puterea poeticului, de a-l înnobila prin reflecție, prin meditație și invers, de a coborî poeticul cu picioarele pe pământ, de a „aduce poezia în stradă“ cu celebra sintagmă care i-a consacrat pe optzeciști. Cred că Gabriel Chifu înclină spre prima formulă, și acest fapt o dovedește limbajul metaforizant, o metafizică de uz domestic și prin aceasta mai sensibilă, tendința de a gândi în poem, prin poem, o amortizare a ironiei în contemplație. În fond, temele mari se regăsesc în această poezie, relația cu trecutul ilizibil, fascinația mallarmeană a cărții care devine un simbol al vieții înseși, o tatonare a numeroaselor forme de sfârșit, peste care cade tombal sfârșitul tuturor sfârșiturilor, moartea, un sentiment dizolvant al pierderilor, cu contururi de psalm uneori, cu un ecou expresionist de factură blagiană alteori, ca într-un poem precum „Doar eu sunt aici“. Avem în acest volum al lui Gabriel Chifu o revitalizare, o recuperare a temelor modernității, dar trecute printr-un filtru postmodern sau mai precis, cu această conștiință pusă între paranteze. Nu există nimic naiv în aceste poeme, avem în Gabriel Chifu un poet care știe să utilizeze registre diferite, să cântărească ponderea unui cuvânt, a unui vers în poem, un poet rafinat, capabil să confere poemelor sale atât o intensitate a gândului, cât și una a afectului. Iar volumul, prin contribuția lui Mircea Bochiș, este și un mic album de artă în care poezia se află la mare cinste.