Mai mult decât alții
Aidoma unui scâncet,
aidoma trupului ce fără împotrivire
se lasă semănat în pământ,
aidoma crestelor împânzite de ceață,
atât de fragilă vă par,
atât de ușor pulsul meu:
un abur abia înflorit,
coborând în chip de înger, pe mare.
Să nu vă-ndoiți: sunt milă,
sunt dragoste –
întotdeauna dragostea e o cută
pe care n-o pot netezi îndeajuns.
Întotdeauna, mai clar decât alții,
măsor înălțimea sângelui nou,
nimicul risipindu-mă ca pe-un praf.
Mai mult decât alții
aștept să ningă, să ningă,
până când
mâinile mele devin
prea singure, prea fragede,
prea tăcute.
căutând o rană mai nouă
oare doar eu îmi imaginez uneori
mulțimi traversând orașul în grabă
și umbrele lor
mai mult sfioase decât cunoscute
arzând asemenea unor steaguri
pe timp de război
oare doar eu îmi văd trupul
perfect ancorat în tablou
o armă în slujba dreptății
un cap frumos
deasupra câmpurilor pe care
floarea-soarelui s-a uscat
oare doar eu
văd arborii prefăcându-se-n mări
femei ce-mi seamănă întru totul
când își expun tristețea la soare
oare doar eu văd țărmul îndepărtându-se
și niște câini de toată isprava
fugind după el
ca inima mea după o rană mai nouă
când din cea veche n-a mai rămas
mare lucru
cum trec printre voi
o liniște cât un deșert
cât o îngustă clipă de nepăsare
e mic cerul azi
dar și mai mică e moartea
și mult mai mică e adierea
trecerii mele prin lume
o liniște cât un templu pe munte
cât verdele ce-nconjoară
cu pacea lui întreaga grădină
și viața
și întunericul ce nu ezită să crească
în ciuda împotrivirii mele
în ciuda a tot ceea ce încă
mă mai păstrează pe baricade.
graffiti de septembrie
mi-ai spus că toamna
mereu te îndrăgostești
dar ce e dragostea
când depărtarea se-aruncă
precum un mac încă tânăr
sub pieptul metalic al trenului
brațele tale sunt două șine rebele
cel mai înalt poem vocea ta
pe care azi o fărâmițez
ca pe-o bucată de pâine
nu ne-am văzut
dar cine are nevoie să vadă
că nouă nu ne e teamă de strălucire
numai de noaptea ce va cădea
după ce nu vom mai fi
când tu dormi
la ora la care scriu se întâmplă atâtea
asemenea unui turn asamblat din chibrituri
orașul se spulberă într-o clipă
tu dormi
nu cunoști prăbușirea
nu ripostezi când noaptea te ghemuiește
în uterul ei
tu dormi
visezi că-mi pui maci fragezi în păr
că roșul lor colorează apele lumii
tu dormi orașul dispare
cu tot cu mine
cu tot cu mările devenite câmpuri cu flori
eu stau la masă continui să scriu
de parcă nimic nu se schimbă
de parcă dragostea ar rămâne la fel
indiferent de câte războaie încep.