ETGAR KERET s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în „The New York Times“, „Le Monde“, „The New Yorker“, „The Guardian“, „The Paris Review“ și „Zoetrope“. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi. În românește, există deja trei cărți traduse – toate, foarte bine primite de public. Și anume: Șapte ani buni (Editura Humanitas), Și, deodată, cine bate la ușă (Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“) și Haide, zboară odată (de asemenea: Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“).
Cristian Pătrășconiu: Este o mare onoare pentru mine, dar este și o foarte mare și frumoasă provocare acest dialog. Apropo, Etgar înseamnă provocare?
Etgar Keret: Da, în ebraică numele au întotdeauna o semnificație. Cam ca numele indienilor nativi din America – Crouching Bear, Crazy Horse –, și în ebraică numele au o semnificație. Numele meu este Etgar – adică provocare – pentru că m-am născut la șase luni, prin cezariană, iar doctorul i-a spus mamei că voi muri. Nu aveam nici un kilogram, toți medicii erau convinși că nu voi supraviețui, dar mama mi-a spus „Provocare“ – și provocarea mea era să rămân în viață. A trebuit să-mi trăiesc viața cu acest nume. Este un nume ciudat. În Israel, serviciul militar este obligatoriu – atunci când te numești „Provocare“ fiecare comandant care se credea un stand up comedian zicea: „Provocare! Provocare, du-te să cureți toaletele!“, „Provocare! Provocare, du-te și suie-te într-un copac“. A fost greu, iar lucrul cel mai ciudat este că numele meu de familie – Keret – înseamnă metropolă, oraș mare. Numele meu este deci Provocare Urbană –sună ca numele unui model de adidași Nike. Când am început să public, majoritatea criticilor au fost convinși că e un pseudonim, că nimeni nu se poate numi Provocare Urbană și să scrie despre oraș. La prima mea carte, mulți recenzenți încercau să ghicească cine eram cu adevărat, care scriitor folosește acest pseudonim. Este, așadar, un nume care are în spatele lui multe povești.
Este un scriitor de proză scurtă mai pregătit pentru o perioadă de pandemie?
Pandemia a întrerupt inerția din viața noastră. Suntem obișnuiți să mergem în fiecare zi la muncă, să luăm copiii de la școală, să ne întâlnim cu prietenii – avem toate aceste obiceiuri, pe care această pandemie le-a întrerupt. Cred că este o provocare foarte mare pentru oricine, pentru că nu mai poți continua să faci ceea ce făceai înainte și ești forțat să te reinventezi. Cred că unui scriitor de proză scurtă îi e mai ușor s-o facă. Ca scriitor de proză scurtă, îți poți spune: azi am să fiu un pirat sau un asasin plătit. Îți inventezi mereu povești foarte diferite, în care stai câteva zile, până ajungi la final, iar apoi trebuie să inventezi o poveste nouă. Am simțit că în timpul carantinei mulți oameni din jurul meu se confruntau cu genul de probleme cu care mă confrunt eu când scriu. Pentru ei era vorba de viață, nu despre o poveste, în vreme ce pentru mine nu spun că a fost ușor, dar a fost o provocare pe care o cunoșteam deja.
Pe de altă parte, poate o pandemie să fie un accelerator pentru literatură de calitate? Cât ați scris în pandemie? Mai mult ca de obicei, mai mult decât scriați înainte?
Am scris mult mai mult. Știu însă mulți scriitori care s-au oprit din scris. Ce e frumos la povești și la poveștile pe care le spunem despre povești este că putem spune istorii atât de diferite. Unii spun că pentru a scrie trebuie să se afle printre oameni, trebuie să simtă vibrația acestei societăți în jurul lor, iar în timpul pandemiei acest lucru a fost imposibil, deci scrisul nu a mai fost posibil. Mie descoperirea unei realități care este diferită de cea cu care sunt obișnuit îmi stârnește imaginația. Dacă m-aș trezi mâine și aș constata că numai copiii au voie să iasă pe stradă, iar adulții sunt legați de panourile rutiere și electrocutați de iepurași, pentru mine nu ar fi o situație comodă, dar ar fi începutul unei povești. Cred că ori de câte ori comuți de la ceva ce cunoşti la ceva necunoscut, această falie eliberează o energie care te poate face să ajungi la punctele nevăzute ale vieții tale, peste care nu dai în condiții obișnuite. La începutul pandemiei, de pildă, erau oameni care se duceau la supermarket și se certau pe hârtie igienică – înainte nici măcar nu mi-aș fi putut imagina o situație, în secolul XXI, în care cinci adulți s-ar încăiera într-un supermarket pentru niște hârtie igienică. Situația acesta nu a adus nimic nou în sufletul omenesc, ci a scos la lumină ceva. De câte ori mă confrunt cu schimbări extreme sunt în stare să identific sau să arăt ceva nou, pe care nu îl vedeam înainte. Și profit bucuros de asta.
Ce este diferit în Haide, zboară odată față de celelalte cărți ale dumneavoastră? Sau poate nici măcar nu este cazul să căutăm o diferență specifică?
Pentru mine culegerile de povestiri sunt mereu diferite – ca albumele foto. Poți să ai un album din perioada școlii, sau este dinainte de a mă fi însurat, sau este cel cu nepoții mei – fiecare album este legat de o perioadă anume din viață, când aveai alte interese și alte opinii despre lucruri. Această carte ține cumva de experimentarea morții – am avut un accident de mașină pe drumul spre o lectură publică în Statele Unite și am fost convins că voi muri. Am avut coastele rupte. Accidentul nu a fost atât de grav pe cât crezusem, dar am trecut prin procesul de a-mi lua la revedere de la lume și de a conștientiza că nu voi mai trăi. Cred că această carte este colorată și animată de această experiență, de ideea de a fi reintrodus în viață sau de a vedea viața așa cum este, pentru prima dată.
Armata v-a pregătit să fi scriitor?
Cred că viața m-a pregătit să fiu scriitor, iar armata a scos la iveală nevoia mea de a scrie. Cam ca în filmele cu supereroi, în care personajului i se întâmplă ceva și descoperă că poate să zboare, sau alte abilități. Viața nu avea suficiente provocări pentru ca eu să descopăr aceste „superputeri“ – doar într-un mediu care mi s-a părut opresiv și în care am simțit cu adevărat că nu mă pot exprima, am reușit să înțeleg: aveam nevoie de o evadare. Scrisul a fost evadarea. Poți să ai o cârjă în casă, însă nu o vei remarca până nu te vei răni la picior. De îndată ce vei avea nevoie să te sprijini de ceva, îți vei aminti de ea. Pentru mine scrisul a fost mereu o opțiune, dar armata și toate dificultățile pe care le-am trăit acolo m-au împins să scriu.
De unde vin precizia, claritatea propozițiilor, a literaturii dumneavoastră? Matematica și astmul au ceva de-a face cu asta?
Cred că matematica a influențat estetica de mai târziu a literaturii mele – am studiat matematica și filozofia. Când studiezi matematica și cineva îți spune că are un doctorat de 12 pagini, știi că persoana respectivă este un geniu, pentru că dacă a fost capabilă să scrie ceva atât de concis, care este și important, nu poate fi decât ceva măreț. La filozofie, dacă ai un doctorat care are sub 700 de pagini, toți vor spune că ești superficial, un șarlatan. Pentru mine să scrii ceva concis și foarte, foarte scurt, foarte la obiect, are ceva frumos – este frumusețe în această precizie. Să nu introduci prea multe descrieri, prea multe digresiuni. La fel și astmul. Când trebuie să comunici și ai o criză de astm și te sufoci, nu poți folosi decât propoziții scurte. Degeaba vreau să spun: „Hei, ce faci? Poți, te rog, să îmi dai inhalatorul?“ Știu că nu am aer decât pentru trei cuvinte și atunci zic – „inhalatorul, te rog“. În scris simt aceeași urgență, ca un astmatic – am ceva important să comunic, îmi dau seama că energia și timpul pe care le am sunt limitate, și încerc să găsesc structura propozițiilor pe care le găsesc de obicei când am o criză de astm.
Ați început să scrieți pentru a vă reaminti să reveniți la sine, ați început să scrieți în armată, după cum ați spus. O faceți și acum din același motiv?
Cred că întotdeauna scriu cumva pentru a-mi reaminti cine sunt, și ce fac, și de ce trăiesc viața pe care o trăiesc. Dar pot să mai spun un lucru despre scris: scrisul este alchimie pură. Iei durerea și frustrarea din viață, din care faci ceva frumos și pozitiv. Pot scrie o poveste despre pierderea unui prieten foarte drag, pierdere care mie mi-a adus numai durere și suferință, dar când scriu o poveste despre el, despre pierderea lui, despre dragostea mea pentru el, atunci asta poate să-i impresioneze pe oameni, poate să-i lege mai puternic de viață, îi poate face să aprecieze prietenia. Scrisul este un mecanism de apărare: atunci când viața te trage prea tare în jos încerci să scrii despre asta. E ca un balon care dintr-odată se înalță în aer, iar povara devine mai ușoară și are un fel de frumusețe de ordin estetic în sine. Partea curioasă este că nu scriu niciodată despre vreun succes pe care l-am avut – poate și pentru că nu am avut foarte multe, dar mai ales pentru că așa funcționează mintea mea: scriu despre frustrările, eșecurile, durerile mele, despre sentimentul de a fi blocat undeva. Dacă, de exemplu, scrii o poveste despre felul în care te simți blocat, dacă este o poveste bună despre senzația de blocare, nu îți va da senzația asta. E ca și cum ar trebui să ridici un obiect greu: singurul fel în care o poți face este să mai urci o treaptă și să-l tragi; a scrie o poveste este uneori această treaptă pe care trebuie să o urci ca să ridici ceva, îți oferă avantajul de a putea ridica ceva ce nu puteai ridica înainte.
Cât timp petreceți cu personajele dumneavoastră? Zile, luni, poate ani? Îmi imaginez că situația este diferită față de cum stau lucrurile la un roman…
Nu – când scrii proză scurtă uneori ai personaje care nu sunt identice, dar sunt cumva înrudite, așa că de multe ori ajungi să exclami „O, seamănă cu cel din cealaltă poveste, dar un pic mai nebun!“ Spre deosebire de un romancier, eu nu inventez un personaj, ci descopăr o senzație – din mintea sau sufletul meu – în care plonjez și pe care o amplific. De câte ori scriu despre un personaj nu îmi spun că îmi imaginez un astronaut, de exemplu, ci un om care seamănă un pic cu mine când mă șicanează cineva, sau când îmi spune soacra mea: „Du-te și găsește-ți un serviciu adevărat!“ Desigur, personajele nu sunt ca mine – dar în Big Bang-ul care le dă naștere e ceva ce pot recunoaște în mine.
Este scriitorul un mincinos pentru că evită adevărul? Subiectul adevărului este recurent în textele dumneavoastră….
Ca scriitor, mă întreb foarte des despre asta – dacă e profesie sau hobby. Scriu ficțiune și nonficţiune, dar preponderent scriu ficțiune, iar ficțiune vine de la cuvântul fictiv – ceva ce nu este adevărat. Este un lucru foarte straniu, pe care l-am trăit mai ales în copilărie: îți pot spune o poveste, pot inventa o poveste, de pildă „Există un rege care trăiește pe dealurile din România și ori de câte ori regele zâmbește, în București plouă“ – și tu ai putea spune: „Ce frumos“. Dar dacă aș fi întârziat la această discuție pe Zoom și ți-aș spune: „Îmi pare rău că am întârziat, dar am fost atacat de lupi“, îmi vei spune: „De ce minți? De ce nu ai ajuns la timp?“ Diferența dintre minciuni legitime și minciuni ilegitime și încercarea de a înțelege funcția pe care aceste minciuni o au în viața noastră m-a fascinat dintotdeauna. Trebuie să înțeleg de ce am nevoie să inventez oameni care nu există, întâmplări care nu s-au petrecut niciodată; ce mă face pe mine să le dau naștere și de ce anume alții vor să citească despre aceste personaje. Poveștile mele deopotrivă spun o poveste și se întreabă de ce anume sunt spuse, ce se întâmplă, de ce tipul ăsta care le dă glas nu se duce să facă altceva: să taie copaci, să-și îngrijească peluza; ce înseamnă inventatul de personaje și intrigi. Pentru mine procesul de a scrie este unul dintre mijloacele de a mă raporta la aceste întrebări dificile.
Sora dvs. este ultraortodoxă, fratele dvs. a militat pentru legalizarea marijuanei în Israel – ați spune că un scriitor este undeva la mijloc, între aceste două atitudini?
Aș spune că e la mijloc, sau mai degrabă o combinație a celor două. Cred că noi trei nu considerăm suficientă existența materială. Căutăm ceva transcendent; sora mea crede în Dumnezeu, fratele meu militează pentru legalizarea marijuanei, de fapt este un activist social, implicat în ajutorarea refugiaților, a palestinienilor. Cred că a face bani, a mânca, a face sex nu este suficient pentru noi trei – trebuie să găsim altceva și felul în care căutăm acest ceva poate că e diferit. Dar cred că atunci când eu scriu o poveste, iar sora mea se roagă facem ceva similar, pentru că amândoi încercăm să găsim un fel de structură în care să așezăm viața. Viața are ceva haotic și obscur, iar atunci când scriu o poveste acest haos începe să capete sens, iar când sora mea se roagă la Dumnezeu totul începe să capete sens; este adevărat și pentru fratele meu atunci când caută dreptatea socială: am o altă poveste de spus, aceea a bogaților care îi exploatează pe săraci etc., etc. Cred că noi trei folosim poveștile ca pe un fel de scară care să ne scurteze drumul pentru a ajung într-un loc transcendent.
Este mai ușor să scrii decât să trăiești? Care este planul A și care este planul B pentru dumneavoastră?
Pentru mine toată viața scrisul a fost o formă de a mă consola pentru incapacitatea mea de a obține ce îmi doream. Studenților mei le spun că cele mai frumoase poezii de dragoste sunt cele despre dragostea neîmplinită. Ca sonetele shakespeariene – o iubesc pe fata asta, dar ea nu mă iubește, sau a murit, sau e în altă țară, sau e căsătorită cu un alt bărbat – și le mai spun că sunt foarte, foarte puține poezii bune despre dragostea împlinită – nu știu multe poezii care spun: te iubesc, ne simțim foarte bine împreună, sexul este incredibil, și gata. Viața este o continuă urmărire și atingere a scopurilor, iar poezia și literatura sunt forma noastră de a protesta sau de a cunoaște lucrurile la care nu putem ajunge, deși ăsta era planul. În viață, dacă totul e bine, mergem mai departe; dacă ajungem în fața unei stânci, începem să ne imaginăm ce-ar putea fi de cealaltă parte a ei. Doar atunci când viața intră în impas eu apelez la literatură. Când sunt fericit, nu am nicio frustrare și totul merge bine, nu prea am nevoie să scriu. Scriu numai când este ceva în viața reală la care nu pot ajunge, pe care nu-l pot atinge.
Ce este Alphabeth Soup, newsletter-ul dumneavoastră? Este ceva care e în răspăr cu literatura clasică sau este un supliment la aceasta?
Pentru mine scrisul poate să fie un titlu, o profesie – dar în primul rând este un mod de viață. Și am început Alphabeth Soup când m-am mutat cu toată familia la Berlin, pentru un an și mi-am dat seama că eram pe cale să pierd interacțiunea pe care o aveam cu cititorii mei. În Israel susțin săptămânal lecturi publice și știam că la Berlin voi scrie, dar nu-mi mai era clar cine mă va citi. Prin acest newsletter unde le arăt cititorilor poveștile mele și chiar lucruri pe care nu le voi pune în cărți – în newsletter sunt poezii, iar eu nu am publicat nici o poezie până acum –, sau unde să scriu despre familia mea, despre fratele meu, mențin un dialog cu cititorii. Iar pentru newsletter fac tot felul de experimente simpatice, de pildă îi las pe abonați să îmi dea idei pentru povești, iar eu mă angajez că voi scrie despre una dintre ele. Poate că povestea nu o să iasă chiar așa cum trebuie, dar promit că voi face tot ce îmi stă în putință să scriu o poveste alegând o idee și o voi dedica celui care a avut ideea. Nu am încercat niciodată să scriu în felul acesta și, în mod straniu, am scris până acum o poveste pornind de la o idee a unuia dintre abonații mei.
Newsletter-ul îmi aduce un nou fel de a interacționa cu cititorii mei. Este și o aventură. Mai ales în anul când m-am simțit oarecum izolat, la Berlin, conectarea cu oamenii a devenit un fel de laborator. Nivelul este mai jos decât cel impus de o carte – multe dintre lucrurile de acolo nu vor ajunge niciodată într-o carte –, dar acest newsletter va genera povești care sunt convins că vor avea un efect asupra literaturii mele. Newsletter-ul nu poate înlocui literatura. Intimitatea pe care mi-o aduce nu poate fi înlocuită de cărți. Însă combinația lor este sinergică și cred că fiecare parte beneficiază de pe urma existenței celeilalte.
Și abonarea este gratuită pe www.etgarkeret.com?
Da – platforma se numește substack.com – cu numele meu și acolo se poate face abonarea. Este gratuit. Și citiți acolo mai multe povești.
Următoare carte va fi un roman? Sau aveți ceva împotriva lor?
Sunt foarte interesat să experimentez diferite forme de a spune o poveste. Scriu proză scurtă, dar scriu și scenarii și dramaturgie, sau versuri pentru cântece sau cărți pentru copii. Nimic nu ar fi mai natural decât să scriu și un roman. Ficțiunea, pentru mine, este o formă a libertății supreme; este această libertate nebună de a începe o poveste, nu știu ce se va întâmpla, nu știu cum se va termina. Când am început să scriu eram singur și aveam ritualul de a scrie complet dezbrăcat. Era felul meu de a spune că nu există nicio regulă, nu îți pasă de nimic, nu ai tabuuri, nu te rușinezi, ești tu. Cred că nu poți avea aceeași libertate supremă când scrii un roman. Pentru că ai nevoie de structură, de disciplină, trebuie să ai un sistem – și știu cum să folosesc acele structuri când scriu un scenariu. Ficțiunea pentru mine este atât de mult asimilată cu această libertate deplină, încât îmi vine greu să mă domesticesc și să-mi spun că o să fac ceea ce-mi place, lucrul pe care îl fac de ani de zile, însă de data asta am să folosesc alte reguli. A scrie un roman pentru mine e ca și cum m-aș lupta cu copilul meu în joacă și i-aș spune, în regulă, ne luptăm, dar ori de câte ori te pun la podea trebuie să îmi spui un detaliu precis din materia examenului pe care îl dai mâine. Sunt două lucruri diferite – când mă joc cu fiul meu nu vreau să mă gândesc la obligațiile pe care le are pentru școală, vreau doar să fiu prezent, în clipa aceea.
Proza scurtă, ca specie literară, a ieșit din modă, sau abia acum, când lumea se mișcă atât de rapid, a venit vremea ei?
În primul rând este ceva ce ține de povestiri care le face să fie o formă foarte intuitivă de dialog. Când te întâlnești cu un vecin pe stradă îi spui o poveste, nu un roman, nu-i citești o poezie. Îi spui o poveste – de ce nu l-ai putut întâlni cu o zi în urmă, îi spui despre tipul cu un Porsche care ți-a tăiat fața sau că a trebuit să pleci din oraș. Mereu spunem povești. Poveștile ne însoțesc mereu. Eu nu mă tem că literatura va dispărea. Literatura este prea importantă și va fi mereu prezentă. Sunt însă suficient de onest să spun că atunci când am început să public, dacă întâlneai pe stradă un cunoscut, îl întrebai ce carte citește – acum dacă întrebi pe cineva la ce se uită pe Netflix, ai primi un răspuns, dar dacă întrebi acum ce cărți citește, unul din cinci îți va spune, ceilalți îți vor zice că nu au timp să citească. Ne aflăm între momentul când literatura era ceva obișnuit în viața tuturor și cel când lectura devine o alegere. E ca un hobby: a citi, azi este ca a fi vegetarian, ca a merge cu bicicleta, a avea o bicicletă. Este o alegere. Și cred că, pe de o parte, îngustează efectul pe care literatura îl are asupra fiecărui om, dar, pe de altă parte, dă naștere azi unei legături mult mai asumate între cititor și scriitor. Uneori când ești, să spunem, un muzician foarte popular, trebuie să ai o piesă sau un album care nu are succes pentru a-ți construi un public; când ai un hit, toată lumea te place, dar când nu ai unul, doar cei care sunt cu adevărat legați de muzica ta vor rămâne alături de tine. Cred că am intrat în această epocă în literatură când oamenii nu citesc cărți doar pentru că nu au altceva ce să facă, acum pot sta pe Facebook sau pe Instagram, iar cărțile devin o alegere și dau naștere unei mai bune asumări. Cred că proza scurtă este perfectă pentru acest zeitgeist (spirit al timpului) – e ideală pentru cei care citesc pe mobil, pe drum spre serviciu. Istoric, dominația romanului a avut o rațiune foarte pragmatică: nu puteai publica și vinde cărți de treizeci de pagini. Nu se puteau susține comercial. Aceeași transformare am avut-o în muzică, de la simfonii de cincizeci de minute – căci acesta era timpul minim pentru un concert, pentru că oamenii trebuiau să cheme bone ca să poate veni să asiste la concert – la piese de trei, patru minute, pe care le asculți la radio. De ce? Pentru că a apărut acest mediu – radioul – care a ajutat ca piesele să nu mai fie atât de lungi. Cred că acum trăim într-un mediu care permite existența conținutului scurt. Cred că forma ideală rămâne cea a unei cărți, sau poate cu ajutorul tehnologiei o să fie și alte forme, dar cred că poveștile au fost mereu prezente și că acum devin și mai populare și mai accesibile.
Să dormi până târziu dimineața este o lecție bună pentru un scriitor?
Da – e și o glumă, dar adevărul este că eu, cât am studiat matematica și filozofia, am avut și bursă. Însă întârziam la cursurile de dimineață pentru că noaptea scriam. Așa că facultatea a vrut să îmi anuleze bursa, iar când s-a întâlnit comisia, m-am apărat spunând că scriam proză noaptea și nu mă puteam trezi să ajung la cursurile de dimineață; ca să mă verifice, mi-au cerut să aduc câteva proze, și, din fericire, unuia dintre profesorii prezenți – era profesor de literatură – i-au plăcut povestirile și mi-a propus publicarea primei mele cărți. Așa că studenților le spun mereu că la mine a funcționat faptul că mă trezeam foarte târziu; dacă nu aș fi dormit până târziu, nimeni nu mi-ar fi cerut să-mi citească povestirile și nu aș fi publicat.
Ați spus de curând că literatura este o șoaptă. Ce poate schimba o șoaptă? Ce poate transforma o șoaptă într-un cuvânt brutal, dur?
Multora le place să vorbească despre puterea literaturii, dar cred că de multe ori se exagerează. Dacă îți șoptesc ceva, ceea ce spun ar putea fi încărcat de sens și ți-ar putea schimba viața. Dar tu trebuie să participi activ la acest dialog – să te apleci să zici „Ce spuneai?“ Dacă nu faci asta, ratezi ceea ce aș vrea să-ți împărtășesc. Literatura îi schimbă pe cei care sunt dispuși să se schimbe. Literatura nu poate schimba pe cineva care rezistă ideii de schimbare. De-a lungul istoriei au existat regimuri, regimuri totalitare, care au încercat să se opună literaturii: ardeau cărți, interziceau cărți, iar motivul este că există ceva magic în literatură – știi cum ești atunci când începi să citești o carte, dar nu știi care va fi starea ta mentală în clipa când o vei termina. Pot să citesc o carte despre lupta dintre americani și nativi americani, dintre cowboy și indieni, și pot începe cartea cu convingerea că prefer cowboy-ii și că indienii sunt barbari, iar la sfârșitul cărții să zic, de fapt, indienii au în ei ceva pur și cowboy-ii sunt barbari. Cartea schimbă felul în care percepem realitatea. Și cred că în asta constă frumusețea literaturii și elementul care intimidează în ea. Unii oameni nu vor ca realitatea să se schimbe. Evreii ultraortodocşi, ca sora mea, nu vor să citească pentru că spun: suntem fericiți aici unde suntem, cu acest concept asupra vieții și nu vrem ca el să fie contestat. Literatura poate avea un efect foarte puternic, dar numai asupra acelora care sunt dispuși să pornească în această călătorie.
Mai am două întrebări. Tatăl dumneavoastră obișnuia să spună că orice om este un campion mondial în ceva. Ați reușit să descoperiți la ce anume sunteți campion mondial?
Metafora tatălui meu venea din Al Doilea Război Mondial, când a trebuit să se ascundă vreme de 600 de zile sub pământ și a descoperit că avea talentul de a dormi. Putea dormi câte ore își punea în minte să doarmă. De parcă Holocaustul ar fi fost coșmarul, el s-a culcat înainte să înceapă și s-a trezit după ce s-a terminat. Era un basm frumos, potrivit pentru un copil, dar era ceva în el. Tatăl meu spunea mereu că avem talente ascunse, pe care probabil nu le vom descoperi niciodată. Poate că ești cel mai înzestrat balerin, dar dacă nu te-ai antrenat niciodată, nu o să știi că ai acest talent. Sau ai putea fi cel mai bun la ping-pong, deși nu ai ținut niciodată o paletă în mână. Niciodată nu avem șansa să ne atingem potențialul maxim. Eu am talentul de a scrie povești, dar am și convingerea că sunt campion mondial la ceva pe care nu-l pot pune în cuvinte, că mai este ceva ce aș putea face, dar care îmi este inaccesibil – să-mi scriu poveştile este o aproximare. Am în continuare senzația că poate există genul ăsta de profesie: cineva care îți spune povești în vreme ce îți face masaj și doar uitându-se la sprâncenele tale înțelege de ce ai nevoie în viață. Poate la asta sunt bun. Nu știu. Dar trebuie să fie ceva legat de comunicarea cu ceilalți, de grija pentru ceilalți. Trebuie că are de-a face cu toate astea. Când scriu povești mereu am sentimentul că pășesc pe treapta unei scări și că sigur mai e încă o treaptă. De aceea experimentez mereu, cu filmul, cu teatrul, cu alte meserii. Pentru că știu că rolul meu în viață are legătură cu poveștile, doar că nu știu nici acum în ce fel.
V-a spus cineva că sunteți campion mondial la proză scurtă?
Nu aș spune asta. Nu știu dacă sunt campion mondial. Știu însă că am acest instinct care mă ajută să dau o formă lumii ăsteia haotice. Cred că atunci când ești campion mondial la ceva, acel ceva e ales de tine. Kafka are o proză despre artistul foamei – despre tipul care nu mănâncă, este campion mondial la nemâncat și care spune: „Dar eu nu pot să mănânc.“ Scrisul poveștilor este pentru mine aproape un comportament inconștient, ca un instinct, ca un reflex. Dacă-mi duc mâna prea aproape de ochi, îl închid. Nu sunt campion mondial la închisul ochiului, este doar o chestie pe care o fac. Scriu povești – ăsta sunt eu, bun sau nu.
Notă: Autorul interviului și revista România literară mulțumesc Denisei Comănescu, Ioanei Iancu și Editurii Humanitas Fiction pentru că au mijlocit realizarea acestui interviu.
