Într-un articol publicat acum câteva luni de Liviu Chiscop în România literară (nr. 29, din 9 iulie 2021) sub titlul Alecsandri în cea dintâi reconstituire genealogică (fragmente), secvența ultimă, Concluzii, se încheie astfel: „După cum ar trebui să înceteze și controversa stupidă (?) privind data nașterii poetului, pe care unii – din ignoranță sau cu rea-credință (?) – încearcă să o plaseze la 14 iunie 1818 întemeindu-se pe așa-zisa «mărturie de mitrică», un «act fals», cum îl va califica poetul însuși, care l-a și ignorat, de altfel, știind bine că registre mitricale n-au existat decât între 1832 și 1865 […] A propune astăzi o altă dată de naștere decât aceea de 21 iulie 1821, ar fi o fraudă științifică, prin care este insultată memoria marelui scriitor și om politic, aducându-i-se un nemeritat și nejustificat afront.“
Frazele n-au legătură cu restul, ele rezumă (sau pregătesc?) o altă „campanie“ a autorului contra celor ce nu-i împărtășesc părerea în privința datei de naștere a lui Vasile Alecsandri, între care mă număr și eu. Lăsând la o parte agresivitatea conținută în ele, reținând doar acuzația de „fraudă științifică“, dacă mă întorc la articol, se cuvine a spune de la început că el mă intrigă. Mă intrigă pentru că nu de mult în paginile revistelor „Ateneu“ (nr. 563–564, iulie–august 2016) și „Convorbiri literare“ (nr. 9, 2017), se putea citi o versiune ceva mai dezvoltată a lui, cu același titlu, care versiune a și fost cuprinsă în volumul Bicentenar Vasile Alecsandri. 1821 – 2021 (Bacău, 2019, p. 33–57). (Acestei versiuni îi vor fi aparținând și trimiterile bibliografice din articolul apărut în România literară, de tipul [1, p. 8], în număr de vreo duzini, trimiteri în plin necunoscut, neexistând aici vreo bibliografie.) O primă formă a articolului a apărut în volum în 2013, precum și în alte publicații, între 2013 și 2021.
Important este, însă, pentru mine, altceva, anume că republicarea de mai multe ori a articolelor cu pricina sfârșește prin a produce suficient zgomot, încât să nu li se observe deficiențele și să nu se mai audă alte opinii.
Iată, de pildă, în articolul ultim. Evident, sensul titlului este că ne aflăm în fața „celei dintâi reconstituiri genealogice“. Dar toți biografii scriitorului au făcut asemenea reconstituiri, cu lipsuri mai mari sau mai mici. Iar un arbore genealogic „clasic“ schița deja Gh. Ungureanu într-un articol publicat în „Cetatea Moldovei“ (nr. 5, 1943, p. 263).
Mai gravă este însă existența, în mai toate textele, a unor invenții, prezentate drept cele mai reale și autentice lucruri. Cea dintâi este că bunicul poetului s-ar fi numit Mihalache Alexandru Alecsandri, cu două prenume „unul dat de naș, altul de tată“. Sever Zotta susține în broșura sa din 1821 că a găsit în condici numele sameșului de la Sf. Spiridon fie simplu Mihalache, fie Mihalache Alecsandru, fie Mihalachi Alecsandri. Niciodată Mihalache Alexandru Alecsandri!
Gh. Ungureanu, în articolul citat, crede că predecesorul său a citit greșit, în actele respective figurând numai Mihalache Alecsandri. Cum Gh. Ungureanu avea, în momentul când face afirmația, o mare experiență, aș fi înclinat să-i dau dreptate. Mai bine totuși este să așteptăm verdictul unui specialist actual în paleografie. Cei doi foști directori ai Arhivelor ieșene declară însă amândoi că au fost în Iași și în Moldova unii ce aveau ca nume de familie Alexandru și alții ce se numeau Alecsandri. (Deci e falsă și afirmația din articol că „toți cei cu patronimul Alecsandri coboară dintr-un trunchi comun“.)
Pe Sever Zotta existența în acte a numelui Mihalache Alexandru îl face să accepte spusele paharnicului Sion, după care sameșul s-a căsătorit cu o soră a șetrarului Iordachi Alecsandri și că a luat de la soție numele de familie. Gh. Ungureanu, dimpotrivă, admite că sameșul ce apare în acte cu numele Mihalache Alecsandri era frate cu șetrarul. Liviu Chiscop, deși îl apreciază în mod superlativ pe primul și are aiurea cele mai urâte cuvinte despre ultimul, adoptă ideea acestuia din urmă (cu adaosul celor două prenume). Dar mai introduce o corecție, care e o altă invenție, anume că Mihalache nu a murit la 1793–1794, cum scria tot Sever Zotta (reținând din condici constatarea că „răposatul“ sameș a lăsat datorii foarte mari – de 10.008 lei – și faptul că ulterior nu mai apare nicăieri), ci pe la 1825, cum spune paharnicul C. Sion, de atâtea ori considerat deloc creditabil. (În afară de afirmația paharnicului, un singur „argument“: anume că într-o „foaie de calități“, fiul lui Mihalache, vornicul Vasile Alecsandri declară în 1849 că de la „părinți“ nu a primit vreo avere, ci doar „creșterea“. Cu alte cuvinte, dacă sameșul Mihalache deceda în 1793–1794, nu-i mai putea asigura fiului său „creșterea“. Dar în „foia de calități“ nu era vorba doar de tată, ci de „părinți“; prin urmare, vornicul putea avea în vedere „creșterea“ primită de la mama sa.)
Dar la ce servește negarea celor susținute de Sever Zotta pe bază de documente? Ea era necesară pentru a da oarecare soliditate altei invenții a lui Liviu Chiscop, anume că sameșul Mihalache a participat în 1801 la înzestrarea surorii sale Catinca, fiind indicat cu al doilea prenume al său, Alexandru. Dar în „foaia de zestre“, publicată de însuși scriitorul în 1875 în „Convorbiri literare“, scrie negru pe alb că tot ceea îi dă „Eleana căpităneasa“ fiicei sale este garantat de ceilalți copii ai ei – „(iscăliți) Necolai Alecsandri – Mărioara Cuza – Iordachi A[lecsandri] – Constand.[in] A.[lecsandri]“, ori, altfel spus, aceștia nu aveau vreo obiecție/pretenție. În text nu se pomenește, așadar, nici de Mihalache, care era decedat, nici de vreun Alexandru (cum susține Liviu Chiscop).
La „înzestrare“ nu participă nici soția lui Mihalache (măcar ca moștenitoare a soțului, dacă ea nu era soră cu șetrarul). Să fi murit curând după soțul ei? Să se fi recăsătorit? Greu de spus.
Merită să fie reținută aici învinuirea adusă de Liviu Chiscop lui G. C. Nicolescu (autorul celei mai substanțiale biografii și editorul operei scriitorului), de „a se fi contrazis cu propriile argumente“, susținând mai întâi că Mihalache s-a căsătorit cu o soră a șetrarului Iordachi și apoi că acesta era „unchi“ al lui Vasile Alecsandri-tatăl. „Quod erat demonstrandum!“ exclamă triumfător băcăuanul, uitând că șetrarul îi era unchi viitorului vornic atât în cazul în care era frate cu sameșul Mihalache, cât și în cazul în care îi era cumnat!
Altă invenție a lui Liviu Chiscop este că singurul fiu al sameșului Mihalache a avut și el două prenume, „unul de la naș, unul de la tată“, și anume Vasile și Mihail. Ce-i drept, paharnicul C. Sion îl numește (o singură dată) pe „cuscrul“ său Vasile Mihail. Aici însă, negreșit, Mihail este patronim (un fel sân Mihail, sau Mihăilescu, sau Mihăileanu, sau Mihailovici).
Tatăl scriitorului n-a semnat niciodată decât cu prenumele Vasile. Și la fel e menționat în toate actele (foarte numeroase, ținând cont de rangul său social și de funcțiile avute). Inventarea celui de-al doilea prenume al viitorului vornic nu pare să aibă vreun rost anume, doar dacă nu se vrea întărirea celei precedente.
Și istoria casei din Iași a familiei Alecsandri cuprinde lucruri inventate. Liviu Chiscop scrie că a fost construită cu etaj de baș ceaușul Alexandru Alexandri curând după ce i se dă (în octombrie 1780), „cu bezmăn“ (de 10 lei pe an), un loc de casă de către Chiargi-bașa, breasla Blănarilor și epitropii Mănăstirii Sf. Spiridon. Cu etaj nu va fi fost, căci la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu erau așa nici cele ale boierilor veliți. Casa ar fi fost moștenită de cel mai mic fiu, Iordachi Alecsandri („conform dreptului cutumiar românesc“!). De fapt, a moștenit-o sora zisului șetrar, Catinca, fie prin „foia de zestre“ din 1801, unde se vorbește de „o păreche de case unde șede Doctorul Lorenț“), fie la moartea mamei sale, „căpităneasa Eleana“. Cert este că era în posesia ei, ea lăsând-o prin testament fratelui ei Iordachi. Mai lăsa atunci obiecte și bani surorii Mărioara Cuza, precum și nepoților ei de la fratele Nicolae. (Deci acesta decedase, ca și fratele Constandin, ce nu mai e pomenit.) Iordachi a vândut în 1827–1828 casa nepotului Vasile Alecsandri (tatăl), care face plângere la autorități fiindu-i tulburată proprietatea de menționații fii ai lui Nicolae Alecsandri, și firește are de îndată câștig de cauză. (Actele sunt publicate de Sever Zotta în 1921, Anexele nr. 3–5, p. 62–64!)
Cu aceasta ajung la ceea ce, anticipând, am numit în titlu „expropriere“.
De fapt, Liviu Chiscop trece în continuare la ramura maternă a reconstituirii genelogice, o detaliază, pentru ca abia la Concluzii să destăinuiască „pe ce s-a bazat“. „Din fericire, scrie el, am avut șansa descoperirii unui document de o importanță capitală pentru biografia poetului Alecsandri (de care nici Sever Zotta nu a dispus, în 1921, la momentul publicării volumului La centenarul nașterii lui Vasile Alecsandri, și anume «schița genealogică» întocmită, în iulie 1846, de pitarul Dumitrachi Cozoni, bunicul poetului de la Târgu-Ocna. Un document inconturnabil, de o valoare inestimabilă, din care rezultă că familia Alecsandri era la Bacău în iulie 1821, când s-a născut viitorul poet, că n-a fost nici primul, nici al doilea (cum cred unii), ci al treilea copil al părinților săi…“.
Numai că documentul „de importanță capitală“ îl descoperise demult Sever Zotta. Mai precis, în 1924, când publica în „Revista Arhivelor“ (nr. 1, p. 139–140) notița Trei surori necunoscute ale lui Vasile Alecsandri. (Anterior Liviu Chiscop a citat de zeci de ori notița aceasta fără să-și aroge meritul descoperirii!) Foarte curios însă mai este ceva, anume că băcăuanul trece sub tăcere ceea ce Sever Zotta crede mai important chiar decât existența celor trei surori necunoscute ale scriitorului, moarte prematur. Fostul director al Arhivelor ieșene afirmă limpede că, în „spița genealogică“ dictată, în iulie 1846, unui nepot de către Dimitrie Cozoni, când avea 91 de ani (spune cu mândrie că se născuse în 1755), pitarul „e arătat ca fiu al lui Gheorghe Cozoni Grecu, locuința sa în București“. Or, Liviu Chiscop, mergând pe urmele lui G. Bogdan-Duică (Despre Elena Alecsandri, mama poetului, în „Convorbiri literare“, 1919), declară că pitarul Dumitrachi Cozoni trebuia să fie fiul unui Dumitrache Cozoni întărit prin „pitac gospod“ la 1759 ca proprietar al unei părți din moșia Brătești, abia acesta putând avea ca tată pe Gheorghe Cozoni Grecul.
E însă de crezut că autorul „spiței“ putea uita multe, nu însă și cum se numea tatăl său. Așa au gândit și G. Călinescu, și G. C. Nicolescu și alții, care toți au admis că străbunicul poetului de pe mamă este Gheorghe Cozoni Grecul din București.
Dar Liviu Chiscop ignoră „documentul de importanță capitală“ și în alte chestiuni, precum numele soției pitarului (el scrie Antihița în loc Anthița sau Antița), cât și ordinea copiilor lor, care acolo ar fi fost „în șir, unul după altul“ – Mihalache, Marioara, Elisaveta, Elena, Ianacachi, Costachi, Smaranda, Catinca, și morți: Tarsița și Neculai. Or, după băcăuan, Costache ar fi fost „al doilea fiu“ al pitarului, născut în 1796, Elena (căsătorită cu medelnicerul Vasile Alecsandri) s-a născut în 1800, după care urmează Ianacachi. Și mai departe se afirmă că „vechiul conac din Târgu Ocna al familiei Cozoni mai exista prin anii 1970–1980“. Aici, Liviu Chiscop lasă deoparte din versiunea primă (în vol. Bicentenar… , p. 52) o frază: „Același cercetător interesat al familiei Cozoni [ M. Cosmescu] ne informează că respectiva casă fusese locuită în ultimul timp de Elena Codreanu, născută Cozoni, o nepoată a pitarului, și de nepotul ei, avocatul Constantin Codreanu…“, fără de care continuarea – „Probabil această Elena Cozoni (căsătorită Codreanu), va fi fost una din cele două fete ale paharnicului Costache Cozoni, frate cu mama poetului, deci vara primară cu acesta…“ – e greu de înțeles. (Oricum, vara poetului se năștea în jur de 1830 și va fi murit înainte de Primul Război Mondial!!!)
Liviu Chiscop reia dintr-un text mai vechi și ideea că Gheorghe Cozoni Grecul ar fi fost de fapt „român macedonean“, precum și „bizara coincidență“, cu iz de protocronism, că numele neamului „e aproape identic cu al monedei dacice «coson», care poate constitui un argument în susținerea rădăcinilor românești (geto-dacice) ale strămoșilor dinspre mamă ai poetului…“ (Cum numele monedei vine de la numele unui rege, mai corect ar fi fost să se spună că neamul Cozoni coboară direct din acel rege din Antichitate, conspirator contra lui Burebista!!!)
Autorul articolului sfârșește cu o altă ipoteză, anume că „servitorii ce vor fi vegheat «romantica ivire la viață» (G. Călinescu) a celui mai romantic dintre scriitorii noștri“ (???) erau Vasile Ghidibaca și Pișta Ungureanu, „scutelnicii“ ai medelnicerului, detaliu ce nu are alt rost decât acela de a da un aer de reconstituire fără lacune a tabloului.
Sigur, ar fi de discutat și declarația din Concluzii asupra falsității „mărturiei mitricale“, dar aceasta necesită un spațiu mai larg, încât trebuie lăsată pe altădată.