Lucia Negoiță: Ai publicat în ultimii ani câteva cărți care finalizează scrieri pentru care ai lucrat câteva decenii: antologia de poezie Versuri și uscate, 2019, volumul de eseuri Voci feminine de redescoperit, 2023, amintiri de călătorie și povești ale locului în Povestiri din Orient, 2024, recent apărute la Polirom. Incursiunile tale în lumea orientalisticii au mai fost valorificate și în alte cărți și studii apărute în țară și străinătate. Dar aș putea spune oare că aceste noi volume, care vor ajunge acum la publicul larg, îmbinând studiul de durată cu memorialistica și povestirea, reprezintă pentru tine o direcție la care vei reveni?
Grete Tartler: Într-adevăr volumele pe care le-ai numit încheie vechi începuturi, de la selecția acelor poezii cărora le găsesc în continuare un rol de durată (deși nu mă consider scriitor „de tinerețe“), la eseurile care pun în valoare autoare mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, dar care au marcat schimbarea peisajului literar din noul mileniu, la povestirile despre culturile și civilizațiile pe care le-am studiat și unde am ajuns în călătorii care au ținut ani de zile, sau numai „o clipă“, pe urmele traducerilor sau a studiilor mele universitare. Sunt călătorii care îmi îmboldesc în continuare curiozitatea, căci nu te poți sătura cu o singură îmbucătură. Pentru eseurile despre autoare am pornit de la portrete actualizate, sau noi descoperiri, fiindcă am citit și scriitoare foarte tinere (precum Anastasia Gavrilovici, Raluca Boantă, Sașa Zare și multe altele), dar și de la amintiri proprii și traduceri, ca și pentru Povestiri din Orient. De altfel, cele două cărți se leagă, în Voci feminine de redescoperit am scris și despre autoare de limbă arabă sau anglofone, ori din Iran, ca și despre călătoarele occidentale în Orient, care au deschis, în ultimele două secole, perspective nebănuite asupra lumii „misterioase“ de dincolo de mări, datorită faptului că au putut pătrunde în haremuri. Una dintre aceste călătoare, care a cutreierat aproape tot Orientul Apropiat, Lady Hester Stanhope, apare și în volumul Povestiri din Orient, prin viața neobișnuită de „regină a Palmyrei“ și anii pe care i-a petrecut în Munții Libanului; sau, de asemenea, Gertrude Bell, care a ajuns consiliera lui Churchill, dar și a regelui Irakului, sau Vita Sackville-West, contemporana și admiratoarea Virginiei Woolf, călătoare la Bagdad și Teheran. E o lume fascinantă, un izvor de povestiri, unde aș tot avea de ce să revin.
În Voci feminine de redescoperit vorbești și despre numeroase autoare de limbă germană, între care nume din romantismul german, despre care se știa prea puțin până de curând și în niciun caz cât de mult au contribuit la conturarea acestui curent major, dar și despre scriitoare contemporane, precum Christa Wolf, Herta Müller sau Anemone Latzina. Mi s-a părut de un deosebit interes, de asemenea, capitolul despre traducătoare și cercetătoare din România, ale căror nume, într-adevăr, nu s-au aflat niciodată pe toate buzele, în ciuda marilor deschideri care li se datorează.
Deși li s-a concedat participarea la elaborarea temelor și transformărilor programatice romantice, puține scriitoare din romantismul german au fost cu adevărat apreciate în contextul epocii. Majoritatea au fost fie silite să folosească pseudonime masculine, fie să se rezume la scrierea de epistole (în care includeau și poezii) și la prezidarea de saloane literare, fie să renunțe total la afirmare, fiindcă scriau pentru soții (sau iubiții) lor traduceri, recenzii, chiar studii, proze și eseuri, fără a-și semnala public contribuția. Cele mai cunoscute au avut totuși norocul unui partener pe măsură, sau se născuseră în familii de intelectuali luminați ai epocii, precum Sophie Méreau, care s-a măritat cu Clemens Brentano, Bettina von Arnim, născută Brentano, Dorothea Veit / Schlegel, măritată în a doua căsătorie cu Friedrich Schlegel, Sophie Tieck, sora lui Ludwig Tieck. Ele au început să fie studiate cu atenție abia în ultimele decenii, fiind astfel redescoperite și texte noi, din care am tradus în carte. Cât despre autoarele de limbă germană contemporane, de n-ar fi s-o numim decât pe Herta Müller, ele au marcat puternic literatura europeană a noului mileniu. În ce o privește pe Christa Wolf, am abordat cărțile ei publicate după reunificarea Germaniei, fiindcă volumele apărute în ultimele decenii (inclusiv volumul de Convorbiri cu nepoata ei, jurnalista Jana Simon, apărut postum, în 2013) vădesc măsura în care această autoare din fosta Germanie de Est și-a păstrat influența (în ciuda unor învinuiri de colaboraționism, care au obligat-o să se concentreze asupra explicării situației) în continuare, asupra peisajului literar din Germania întregită, în secolul XXI.
În cartea acestui an, de la Polirom, ai invocat și autori sau traducători din România și sunt o serie de portrete ale unor profesori din perioada studenției.
L-am citat pe neoelenistul Tudor Dinu, atât în legătură cu „Bucureștiul fanariot“ (când acesta avea „dosnice locuri de închinăciune ale dreptmăritorilor musulmani“ și, în ciuda numeroaselor lui biserici în stil bizantin, arăta, datorită cupolelor și multelor grădini, „ca un oraș persan“, iar sărbătorile ortodoxe aveau loc fără probleme alături de bairamurile musulmane și de alte festivități ale Înaltei Porți), sau în legătură cu activitățile poetului-diplomat Seferis, care a fost foarte legat de Cipru. Am citat-o adeseori și pe Elena Lazăr atât în capitolul despre Alexandria, prin traducerile ei din Kavafis, cât și în cel despre Atena, prin versurile și proza lui Kostas Karyotakis, pe care le-am tradus împreună, fiind apoi laureate cu Premiul de Stat al Greciei. Dar și în legătură cu autori pe care i-am frecventat la Atena (Vasilis Vitsaxis, poet și fost ambasador, care locuia în același cartier cu mine și care mi-a deslușit multe din ungherele politicilor zilei, Pashalis Kitromilides, politolog și elenist, academicianul Evanghelos Moutzopoulos, cu care discutam mai ales despre cartea sa Muzica în opera lui Platon ș.a.) sau în Cipru, la Nikosia (Niki Marangou). Elena Lazăr nu e doar o strălucită traducătoare, ci și o editoare imbatabilă de literatură neoelenă, întemeietoarea Editurii Omonia, căreia îi datorăm zeci și zeci de volume ale poeziei și prozei moderne sau contemporane. Am vorbit în noua mea carte și despre clasici, precum Ion Ghica, bey de Samos, pe urmele căruia am umblat în Insula Samos, sau Kogălniceanu, în legătură cu lumea hispano-arabă. Cât despre profesorii evocați, am scris despre cei care au jucat un rol de neuitat în formarea noastră, precum profesorul egiptean de arabă Yves Goldenberg, profesorul de persană Viorel Bageacu, de studii indo-europene, Cicerone Poghirc, de latină medievală, Dan Slușanschi. Nu în ultimul rând e prezent în aceste pagini și poetul Ioan Alexandru, într-o ipostază mai puțin cunoscută: întrucât asistase în Germania la cursuri de teologie, a predat la întoarcere ebraica. Ar fi greu să uit chipul său luminos, bucuria pe care o avea în discutarea comentariilor biblice, de care mi-am amintit în timp ce călătoream prin Ierusalim, Betleem și Nazaret. Datorită lui, și datorită lui Yves Goldenberg am citit din Biblie și din Coran, lecturi la care nu ajungeau mulți pe atunci, textele religioase fiind interzise. Dar mai sunt și alți profesori la care voi reveni, sper, între aceștia numărându-se doamna literaturii comparate, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și Mihai Nasta, care ne preda greaca veche.
Îmi amintesc de apariția primului tău volum de traduceri din arabă, Cele șapte muallaqate, poezie preislamică, în care respectai inclusiv forma (monorimă pe sute de versuri). Îmi amintesc cum veneai la Radio, unde lucram pe atunci și eu, ca și soțul tău, scriitorul Stelian Tăbăraș, cărând mereu o tolbă cu dicționare.
Într-adevăr, acea traducere a fost un început cu multe ecouri. A scris despre ea inclusiv orientalistul Pierre Larcher, fiindcă respectarea convenției formale nu se mai făcuse în vreo limbă europeană pentru cele șapte poeme alese între alese. Dar aproape toată literatura arabă clasică e marcată de accentul pe formă. Am tradus astfel și proza scurtă rimată și ritmată din maqamāt (al-arīrī și al-Hamaānī). Toate acestea nu le puteam ocoli în volumul de amintiri și călătorii, fiindcă mi-au marcat tinerețea, chiar și viața familială. Îmi amintesc cu un surâs cum, la câțiva anișori, fiica mea punea în ordine alfabetică pe covor bilețele cu nume pentru indicele explicativ, căci nu exista încă un computer și nu vedeam altă soluție de ordonare decât gruparea lor prin toată casa, care ei i se părea foarte distractivă. Iar Stelian mi-a cumpărat de la o filmare din Maramureș o traistă foarte rezistentă pentru dicționare, moda rucsacurilor neexistând încă. Da, lucrurile se făceau cu greu, chiar la propriu.
În ce nuanțe îți revezi chipul de demult, pe ecranul acelor ani plini de lumini și umbre? Mai sunt proiecte de atunci care își așteaptă publicarea? După anii 90 ai lucrat în diplomație, meserie deloc ușoară, căreia i te-ai consacrat ani deloc puțini.
Literatura îngăduie nuanțarea, multiplicitatea, putem povesti întâmplări, situații, caractere, vieți care trec dincolo de dualitățile artificiale. Am păstrat un sac cu nuanțe care își așteaptă răspândirea prin cărți. Desigur, devenind diplomat, nomadizând prin diferite țări și culturi, observând și reflectând, învățând noi limbi străine, m-am confruntat cu tot felul de situații, dar nuanțele au așteptat răbdătoare vremea în care să lumineze prin literatură, ca un bec fluorescent care se aprinde treptat. Pe de altă parte, au rămas și proiecte de traduceri care mai așteaptă finalizarea. Unul dintre acestea e versiunea în română a Divanului occidental-oriental de Goethe, la care tot lucrez din studenție, pe care însă nu l-aș fi dovedit fără ajutorul fiicei mele, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, care e germanistă și clasicistă, a studiat și filosofia și muzica, iar în Germania, unde predă la Universitate și a publicat mai multe cărți proprii la edituri, precum Königshausen & Neumann sau De Gruyter, a învățat inclusiv araba, spre a mă sprijini în cercetările asupra filosofilor elenizanți și la desăvârșirea opului goethean. Divanul oriental-occidental reprezintă cea de-a doua direcție majoră în opera lui Goethe (după clasicism) și cel mai celebru volum al său în afară de Faust. S-a născut în urma întâlnirii poetului cu Divanul lui Hafiz și a fost conceput în două părți distincte: una de poezie și alta de studii privind culturile și civilizațiile Orientului, intitulată de autor „Note și studii pentru o mai bună înțelegere a Divanului occidental-oriental“. Goethe studiase din copilărie ebraica, iar ulterior a învățat araba și persana și a citit tot ce publicaseră orientaliștii până în vremea sa. Cele două volume au marcat puternic nu doar poezia și filosofia, ci și multe alte domenii, între care și psihanaliza (Freud continuând teoriile lui Goethe despre Moise în Moise și monoteismul). În limba română, desigur, Divanul cu Notele și studiile aferente vor apărea pentru prima oară (traducere integrală, prefață, note și comentarii de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann și Grete Tartler). Ca să-ți dau un exemplu major din proiectele începute cu decenii în urmă.
Poezia persană, care l-a vrăjit pe Goethe, e prezentă și în volumul Povestiri din Orient?
Am centrat un capitol asupra poeziei persane, din care tradusesem în studenție la orele cu Viorel Bageacu, și am citat din autori niciodată traduși la noi până atunci, precum Rudaki, din antologia pe care am alcătuit-o împreună cu profesorul meu, Primii poeți persani, 1983, sau din alții mai cunoscuți, precum Saadi sau Balkhi, la care am lucrat ulterior. De asemenea, l-am prezentat pe filosoful Avicena în ipostaza de poet, căci se știe prea puțin despre pasiunea lui pentru poezie (pe care o scria în persană, deși tot el și-a tradus câteva catrene și în arabă, limbă care în vremea sa era „latina Orientului“). Unele catrene au nu numai bogăție a cugetării, ci și umor, precum acesta, pe care mi-l amintesc adeseori:
„Cu doi-trei proști ce spun că-s învățații mari/
și domni slăviți ai lumii, să fii și tu măgar;/
altminteri ai să vezi cum gloata măgărească
pe cei ce nu-s ca ei îi învinuie, măcar“.
Îmi mai spun, consolator, și acest catren de Balkhi:
„Bogăția și știința-s narcisă și roză/
care nu-nmuguresc laolaltă-ntr-un loc;/
n-are avere floarea-nțeleaptă,/
iar cel bogat n-are știință deloc“.
După care nu putem decât să conchidem cu amărăciune, parafrazând răspunsul (intrat în folclor) dat de un țăram lui Carol I la întrebarea dacă s-a făcut porumbul, că știință „avem căcălău, Măria Ta“. Ce să faci, e un adevăr în nealăturarea narcisei și rozei.
Ai arătat în capitolul despre poezia persană și cât de importantă a fost ea, pur și simplu, pentru supraviețuire și identitate. Scrii propriile tale versuri, din ultima vreme, amintindu-ți de acest rol al poeziei?
E greu să nu cugeți asupra societății și a evoluțiilor globale în ziua de astăzi, indiferent ce ai scrie, să ocolești conștiența imaginativă și situațiile sau experiențele care ar putea trezi și conștiința altora. Totuși un proverb spune că mai fericit decât cel care ține ochii deschiși e cel care mai închide câte unul. Acum sunt la vârsta când îmi doresc o mai fericită versiune a mea. Rămâne importantă în poezie folosirea calităților estetice și sonore ale limbii, poezia în puține cuvinte încărcate de multiple sensuri și simboluri. Nu m-au atras niciodată vorbăria, lungile poeme prozaice. De altfel, nici în povestiri nu mă interesează să bat pasul pe loc, detaliind prea mult.
Ai scris și literatură pentru copii cu multe jocuri verbale. Te vei mai adresa celor mici?.
De la ultimul volum semnat împreună cu Stelian, Motanul invizibil, n-am mai publicat decât sporadic, în diverse culegeri alcătuite de alții, literatură pentru copii (cu excepția volumului Lucruri de ținut minte și alte poezii, 2018), dar am inclus un capitol dedicat acesteia în antologia Versuri și uscate (poezii care pot fi citite la orice vârstă). Mai am proiecte legate de această literatură și particip cu plăcere la întâlnirile cu elevi, organizate, de exemplu de către Muzeul Literaturii. Însă jocurile verbale, ca formă de apropiere între poezie de muzică, sau repetitivitatea sonorităților au făcut mereu parte din toată poezia mea, încă de la debut. Când, de exemplu (că tot suntem în prag de primăvară), scriam:
„E primăvară, Florestan și Florisolda din nou răsucesc /
cheia teiului, cheia de tei ubesc“.
Nici în Povestiri din Orient n-am uitat rolul jocurilor de cuvinte, mai ales privind proza arabă clasică rimată și ritmată.
Migrația dinspre Orient spre Europa. O temă care nu poate fi ocolită în previziunile despre viitor. Cum va arăta oare lumea de mâine?
Migrații au fost mereu, deplasări de populații, mișcări care au dat naștere chiar unor violențe. Dar după o perioadă de combinare a deprinderilor și după numeroase căsătorii mixte, pacea a fost restabilită, iar „barbarii“ (cum îi numea încă în secolul al XIV-lea maghrebinul filosof al istoriei Ibn Haldun) s-au integrat printre cei „invadați“, preluându-le cultura și rafinamentul. Europa are și ea un fundal migraționist, trăiesc aici de secole milioane de arabi, turci, indieni ș.a., mai ales (în afară de tradiționalele Spania și Italia) în Germania, Franța, Marea Britanie, sau în țările nordice. Azi suntem mult prea interconectați pentru a crede că ridicarea de ziduri ar mai putea rezolva problemele. Desigur, nici migrația de-a valma nu e acceptabilă, dar poate fi avută în vedere una rezonabilă, controlată. Am văzut în Germania orașe unde există moschei și chemarea la rugăciune a muezinului se aude odată cu bătăile de clopot ale bisericilor, fără ca această conviețuire cultică să tulbure în vreun fel obiceiurile societății. O vreme destul de lungă, două decenii, a dominat teza lui Samuel Huntington despre ciocnirea civilizațiilor, folosită de cei care nu doreau pacea. Între timp însă, împărțirea civilizațiilor în „blocuri“ (vestic, islamic, confucianist, latino-american ș.a.) și-a vădit depășirea. Lumea rețelelor virtuale e cu totul alta, în care și rivalii depind unii de alții; iar conflictele cele mai puternice n-au avut loc între culturi, ci în cadrul aceleiași civilizații. Tinerele generații concresc într-o lume virtuală, interesate de educație, joburi și bunăstare, indiferent de locul unde trăiesc și de religia în care au fost crescute (dacă mai au asemenea convingeri, întrucât globalizarea a cuprins și învățăturile sau simbolurile religioase). Media electronice amintesc permanent lumii cât de multe convingeri și practici religioase există, așa că pare improbabil de la bun început ca o religie să aibă dreptate și toate celelalte să se înșele. Nevoia de spiritualitate are acum alte dimensiuni (fără ca acest lucru să însemne mai mult laicism). Fiindcă am pomenit Germania: aici funcționează de zece ani un portal numit Qantara.de (cuvânt care înseamnă „Punte“ în arabă), pentru promovarea dialogului intercultural, pentru a combate ignoranța prin informații verificate. Articolele despre politică, societate și cultură deschid un dialog la zi, inclusiv pe subiecte controversate. Cultura poate constitui într-adevăr o punte unificatoare.
Călătorești, dar petreci o parte din timp și la București sau Sinaia, îngrijindu-ți grădina, față în față cu munții. Te simți în acele zile mai aproape de Pământ sau de Cer?
Privind piscurile din grădina mea (aflată ea însăși în pantă, un mic deal) nu pot decât să-mi amintesc un distih pe care l-am tradus mai demult din misticul medieval Rumi, cu înțelesuri cărora încerc să le răspund scriind cărți și dialogând:
„Viața e ca un munte și îți va fi rămas
la urmă doar ecoul propriului glas“.