Un alt solitar incomparabil în poezia română din întunecatul deceniu opt al secolului XX este Daniel Turcea. Reiterez, inevitabil, cîteva gînduri despre el în acest spațiu scris. Vorbim despre un poet mistic, nu doar ca despre o excepție în peisajul liric al acelor ani (debut, Entropia, Editura Cartea Românescă, 1970), dar și despre o sfidare a lui. Și nu ne referim doar la cenzura momentului, atroce și infinit diseminată în toată societatea, ci și la trendul poeziei din acel moment: în ea nu dădea deloc buzna filonul religios. Dimpotrivă, îl ocolea cu grijă. Existau două excepții de la acest tablou: Ioan Alexandru (1941-2000) și Daniel Turcea (1945-1979). Primul, Ioan Alexandru (fost Ion Alexandru, un poet neoexpresionist, vizionar de forță), este autorul unor Imne similireligioase, mai degrabă „viziuni tulburi ale unui univers mitizat“, în care găsim un melanj între o retorică aprins religioasă, grandilocventă, plină de emfază și inserturi etniciste, istorico-geografice (Moldova, Transilvania, Bucovina, Țara Românească) prin care autorul îmbrăca în travesti trăirile, ideile și motivele sale creștine spre a le face cît de cît digerabile în ochii vigilenți ai potentaților zilei. Adevăratul poet de trăire mistică pură, fără ingredientele de prisos ale zilei, fără cea mai vagă intenție de prozelitism, era însă Daniel Turcea.
Ceea ce șochează încă de la debutul său (Entropia, 1970) este, paradoxal, prospețimea lui stilistică. Daniel Turcea nu-i anacronic precum toți precursorii săi scriind religios, nici în limbă, nici explicit tematic. Dimpotrivă, el este un poet al anilor săi prin tot: cultură, sensibilitate, gust. Nu doar prin ceea ce scrie, ci și cum scrie: absolut sincron cu congenerii lui. Dacă nu cumva chiar inventiv în limbaj, în construcția poemului și subtilitățile lui semantice. Rafinat stilistic, în vers nu doar liber (ceea ce era de neimaginat la precursorii lui religioși), el scrie un poem cu o arhitectură nouă, nouă în mod șocant, cu abilități retorice la zi, ermetic, calofil mai tot timpul. Așa încît Daniel Turcea poate fi receptat la un dublu nivel: și estetic, și prin canon religios. Pînă la el era greu de imaginat poezia religioasă română altfel decît în genuri lirice consacrate, bisericoase așa zicînd, cu rimă, metru și ritm. Conservatoare, ca să nu spun mai mult: anacronică în formulă, ceea ce îl ținea departe de ea pe cititorul exigent, cult, poate mai puțin dus pe la biserică. Poezia lui Daniel Turcea este intens centripetă în trăire, retractilă și intimă pînă la umilință, iar nu extrapolată retoric spre cititor precum la Ioan Alexandru. Și spațiul ei de existență e unul infinit fragil, discret:
FĂGĂDUINȚA
– fii-mi
mormînt
de scorțișoară
și la tine
am să viu
– rog
să-ți fiu
un bob
de grîu
îngropat
în lină seară
în
făgăduit
ținut
lîngă rîul
preacurat
unde pasăre
pogoară
în zori
să nu-ți fiu
povară
lacrimă
să nu-ți mai fiu
Trăirea mistică este vizualizată geometric, prin versuri fracturate, dezarticulate cu intenție, sugerînd starea de jertfă, de supliciu prin cuvînt, spre a cădea accentul pe un sens ocult sau altul al acestuia, tocit de rutină sau, și mai vizibil, prin ortografierea cu majusculă:
BALADA SPLENDORII
trezește zborul
ce L-ai pus
în ou
gînditul ou
al sufletului
norul
și iată
cerul mic
și cum
mă-nchide
abia aud
cum Pasăre
mă chemi
deasupra apelor
acolo
îmi deschide!
Aglutinarea versurilor, nu doar a cuvintelor, anacolutul, retezarea prozodică, ortografierea în mijlocul minusculelor cu majusculă a cîte unui cuvînt cu sens ocult, suspendarea finalului de poem, tehnica galimatiasului, ambiguitatea sintactică, acronimul sînt tot atîtea procedee stilistice mînuite cu o firească deprindere discursivă de Daniel Turcea. În fine, ceea ce admir eu la acest poet, dincolo de substanța teologică implicită, e tocmai asta, prospețimea expresiei care cred că a derutat pe mulți comentatori sau cititori cu gusturi conservatoare:
VINA
(…)
catapeteasma nopții
depărtarea, însemnîndu-și chipul
numeam atunci o floare carnivoră
poezia
– o ușă
orbitoare s-ar deschide –
poemul descria
omida
cum se ascunde în pufoasa oră
cum țese-n juru-i
carceră, cămașă
larvelor de fluturi
s-ar fi vrut sufletul o umbră uriașă
viață s-aducă peste tot ce-atinge
căci orb fiind, mă bucuram de lucruri. (…).
________________________
* Titlul unui poem din Epifania, Ed. Cartea Românească, 1978.