Constantin Zaharia este cel care a îngrijit volumele inedite Emil Cioran: Despre Franța, Razne, Îndreptar pătimaș 2 și, foarte recent, Carnetul unui afurisit, toate apărute la Editura Humanitas.
Cristian Pătrășconiu: De ce îl iubim sau de ce să îl iubim pe Emil Cioran?
Constantin Zaharia: În primul rând, pentru că este un foarte mare scriitor. Acolo unde s-a aflat, în România și în Franța, a știut să se înscrie, printr-un fel de scandal, în latura majoră a culturii. El aduce ceva cu totul nou în cultura română – un scris fragmentar care, în tradiția culturală românească, nu exista la acea dată. Din punctul de vedere al Franței, ceea ce el aduce nou și îl propulsează în zona marilor scriitori ai secolului 20, este, simplificând bineînțeles lucrurile, latura stilistică. El este un mare stilist în Franța, lucru pentru care, în 1980, a și primit Premiul Academiei Franceze pentru stil. L-a primit e un fel de a spune, pentru că, de fapt, l-a refuzat, după cum bine se știe. El a refuzat toate premiile, în afară de primul care i s-a acordat, în 1950, pentru Tratat de descompunere. Apoi, ideile lui trebuie luate oarecum cu grijă; ceea ce spune el poate să pară deprimant la prima vedere. Pentru mine însă, Cioran este un scriitor care are mari resurse de umor, care este capabil de ironie și care adesea mă face să râd. Nu trebuie să îl luăm neapărat în latura aparent depresivă a scrisului lui. Nu în ultimul rând, Cioran e un scriitor de o mare luciditate. E cineva care nu face rabat de la propriile lui idei, de la felul lui de a percepe lumea – pe care o vede într-un fel, aș spune, nemilos, plin de cruzime. Dar lumea este și ea crudă, la rândul ei, și atunci merită să îl acceptăm pe Cioran așa cum este.
Ce se vede foarte limpede din aceste „linii de interpretare“, linii hermeneutice în aceste inedite la care ați avut acces?
În Carnetul unui afurisit avem de-a face cu același orizont de gândire cu care ne-am obișnuit citindu-l pe Cioran, începând cu Pe culmile disperării. Ideile nu se schimbă în mod fundamental. Ceea ce eu am observat e că, mai des decât în multe alte rânduri, vorbește despre dragoste și mai ales faptul că o gândire a neantului e ceea ce predomină aici. Această gândire a neantului nu are o bază mistică, așa cum am putea să bănuim; Cioran era un mare cititor de mistică occidentală, dar și orientală – în gândirea mistică, neantul e adesea abordat și pus din când în când la același nivel cu ideea de divinitate. Aici însă, în Carnetul unui afurisit, este vorba despre faptul că viața, existența se construiește ca o alternativă, ca o buclă iluzorie pe neant.
Numele dumneavoastră se leagă și de alte trei inedite Cioran – Despre Franța, Îndreptar pătimaș 2 și Razne. Unde au fost aceste manuscrise Cioran și cum ați ajuns la ele?
Între 2005 și 2007, m-am aflat la Paris ca profesor invitat. Venisem și cu o temă de cercetare. Tema era legată de imagini ale orașului, iar eu îmi propusesem să văd un pic cam cum se prezentau lucrurile la Cioran, Ionesco, la felul în care ei percepeau Parisul. Din pricina aceasta am cerut accesul la biblioteca Doucet, unde se află fondul de manuscrise Emil Cioran depuse de Simone Bouét. Am primit acordul și am început să caut prin manuscrise, prin catalog, diferite texte care m-ar fi putut interesa. Nu am găsit mare lucru în legătură cu tema mea de cercetare. Ceea ce mi-a atras atenția au fost manuscrise românești, scrise, redactate de Cioran în română; ele erau printre primele clasate în Fondul Cioran. Între ele, aceste patru mari texte; altele de această mărime nu există, iar cele care mai apar scrise în română sunt foarte puține și comportă mai puține pagini. Mi-a venit ideea de a transcrie aceste texte, știind că ele nu sunt cunoscute – nici în Franța, la ora respectivă, și nici în România. Le-am transcris cu toate notele, ștersăturile și comentariile lui Emil Cioran și, apoi, pentru fiecare editare, am preferat să verific această transcriere, în mai multe rânduri, pentru fiecare dintre manuscrise. Cam în 2007 a luat sfârșit această, să spunem, aventură în fondul bibliotecii Doucet, după care m-am întrebat ce pot să fac cu aceste manuscrise. În 2009 am stabilit un contract-cadru cu Humanitas pentru editarea acestor manuscrise. Primele trei cărți au apărut în 2011 și 2012, însă, după aceea, manuscrisele lui Cioran făcând obiectul unor nesfârșite procese legate de drepturile de editare, Centrul Național al Cărții din Paris nu a putut să dea la fel de repede un acord pentru ultimul manuscris. Acordul a venit mai târziu, în 2019; de aceea, volumul al patrulea apare după atât de mult timp. În 2019, cartea era practic editată pentru publicare, iar intenția Editurii Humanitas era să o publice în primăvara lui 2020; pandemia provocată de coronavirus a încetinit, încă o dată, apariția acestui volum – care, iată, apare acum, în 2021.
Spuneați că mai sunt niște texte Cioran inedite, de dimensiuni sensibil mai mici. Ar putea sta cândva împreună în volum?
Nu cred că s-ar mai putea construi un volum pe marginea acestor texte. Este unul care are în jur de 10 pagini și altele care sunt mult mai scurte. À propos: acest Carnet al unui afurisit a apărut în franceză, la finele anului 2019, sub un alt titlu. Iar traducătorul a adăugat, în virtutea unei viziuni oarecum mecanice, textele publicate de Cioran în revista „Luceafărul“, în 1948, sub titlul Fragmente.
Cum arată aceste manuscrise? Cum scria Cioran? Cum e acolo? Sau, și mai direct: cum citiți scrisul lui Cioran?
E adevărat că prima senzație pe care o ai când privești o pagină de Cioran este aceea de spaimă. Pentru că pagina este extrem de dezorganizată, rândurile sunt strâmbe, literele par să fie puse aiurea, iar în anumite locuri chiar este greu de descifrat. Însă, în momentul în care te obișnuiești cu acest scris, transcrierea nu mai e chiar atât de complicată. E vorba, pur și simplu, de frecvența cu care ai contact cu aceste manuscrise. În cele din urmă, nu a fost o problemă să înțeleg ce scrie, dar am stat acolo luni și luni de zile, cu nasul în aceste manuscrise.
Știm că stilul este omul. Dar, în cazul de față – vă provoc puțin acum –, și scrisul e omul?
Cred că Cioran era cineva care scria sub impulsul ideii, de fapt. Al ideii și al urgenței de a nota aceste idei.
Posedat de ele cumva, nu?
Da. Absolut. Era posedat de formula care îl bântuia. Și atunci, când înmoaie tocul în călimară și scrie, scrie repede și nu ai nici un fel de măsură pentru a promova o anume caligrafie. Sunt scriitori care sunt foarte caligrafici. Gide, de pildă. Scrisul lui Gide este… balet; foarte ordonat, foarte bine organizat, rândurile sunt drepte, fără vreo tăietură. La Cioran nu este cazul. De fapt, ce trebuie să spun e că acest ultim manuscris – înregistrat sub cota 10 – este, dintre toate, cel care are aerul unui șantier de fapt. În celelalte, ștersăturile sunt mult mai puține, variantele la care el a renunțat sunt mai puțin numeroase. În Carnetul unui afurisit ezitările – de ordin stilistic sau de ordin semantic – sunt numeroase. Când am stabilit textul în prima lui variantă, am avut aproape 1200 de note. În ediția tipărită recent, numărul lor e undeva pe la jumătate; am fost destul de nemilos – mi-am impus să las deoparte ceea ce este variantă sinonimică nerelevantă sau de construcție sintactică fără mare importanță,și să recuperez tot ceea ce Emil Cioran a lăsat deoparte ca aforisme pe care nu mai dorea să le rețină, să redau construcții pe care el le-a evitat și înlocuit cu altele.
De ce afurisit? A fost Emil Cioran un „afurisit“?
Nu eu sunt cel care a ales acest titlu. El este al Editurii Humanitas – am fost trei care am discutat în legătură cu aceasta: doamna Lidia Bodea, domnul Liiceanu și cu mine. Ideea nu îmi aparține, dar am găsit-o cea mai bună. Sintagma apare în interiorul textului; Cioran prezintă acolo un fel de meditație post-amoroasă pe care o numește Din carnetul unui afurisit, ca și cum o filă din acest carnet ar fi fost desprinsă. Mai apoi am observat că termenul de „afurisit“, „afurisire“, „afurisenie“ apare cu o anumită frecvență în scrisul lui și mai ales în contexte foarte importante. Drept pentru care înțelegerea acestei cărți am încercat să o construiesc – în prefață – plecând de la statutul de afurisit. Ce înseamnă să fii afurisit? Și aici am observat cel puțin 3 niveluri de afurisenie. Unul, legat de condiția lui de exilat; al doilea, legat de condiția lui de negator al credinței; al treilea, de condiția lui existențială. Și cred că am găsit și un al patrulea, pe care termenul însuși de afurisire, prin analiza etimologică, îl permite. Și anume: cuvântul „afurisi“ provine din grecește – a desprinde, delimitând; în același timp, termenul permite construcția termenului de „aforism“. Între afurisenie și aforism există un raport. Afurisitul scrie aforisme, de fapt.
Cum citiți renunțarea lui Emil Cioran la limba română? Ce fel de ruptură e aceasta?
E o problemă, aș spune, destul de complicată. Cioran a luat decizia de a nu mai scrie în românește în 1946 și se pare că ceea ce îl deranja foarte tare pe el erau conversațiile cu conaționalii săi care veneau de la București la Paris sau care se aflau la Paris și veneau la el în vizită; aceste conversații îl deranjau foarte tare pentru că, spune el la un moment dat, într-o astfel de adunare cu români, el se oprește și spune „gata, ajunge! Îmi distrugeți sintaxa!“. Cioran, care scria în franceză și care era foarte atent la modul de expresie, era foarte sensibil la fapte de limbă care pot fi considerate ca fiind mărunte, dar care pentru el, ca scriitor, contau enorm. Știm foarte bine ce s-a întâmplat cu primul lui manuscris: el îi citește unui foarte bun prieten câteva fragmente – un prieten care era basc, dacă nu mă înșel. Și care avea o pasiune extraordinară pentru limba franceză la modul că, atunci când se întâlneau cu prostituatele pe stradă, el le corecta
modul de adresare. Așadar, acest prieten al lui Cioran ascultă la un moment dat câteva texte pe care el i le citește, Cioran observă că adoarme; se aflau pe terasa unei cafenele. După care, la finalul conversației, trezindu-se, prietenul basc îi spune lui Cioran: dacă vrei să scrii în franceză și nu să te întorci în Balcanii tăi, trebuie să te pui cu adevărat pe treabă. Aceasta a fost un stimulent extraordinar pentru Cioran, care și-a dat seama că, începând să scrie în franceză, trebuie să lucreze strict o altă latură, care e cea a limbii. Nu e vorba doar de corectitudine, ci de reglajele cele mai fine. E vorba de cum îți construiești o frază, de echilibrul interior al fiecărei fraze. De duhul limbii. Și acesta l-a determinat pe Cioran – care, în acea perioadă se află în căutarea propriei experiențe de scriitor deja francez – să se orienteze, pe de o parte, către literatura moraliștilor, dar și a memorialiștilor din secolul al 18-lea și, pe de altă parte, să îl citească, cu foarte mare atenție, pe Paul Valéry. Ca să spun așa: rezultatul a fost maxim. Pentru că, mărturisește el, a rescris de patru ori Tratat de descompunere – măcar atât am putut să fac; Pascal, care era francez, a rescris de 17 ori, unele din Provincialele lui. Era un efort care trebuia făcut și care l-a familiarizat cu o limbă elegantă, dar greu, greu de stăpânit.
A fost chiar mai mult de atât: à propos de relația aceasta subtilă cu Paul Valery, s-a spus despre Cioran că e cel mai mare stilist francez al secolului al 20-lea după… Paul Valéry.
Exact. Sunt, în această privință, câțiva scriitori în secolul trecut, scriitori francezi, care pot fi numărați pe degetele de la o singură mână. Cioran face parte dintre ei.
Dumneavoastră nu ați atentat la sintaxa lui Cioran. L-ați întâlnit în 19…
Nu, nu, în nici un caz nu am atentat. L-am întâlnit în 1991. Eram student, pregăteam diploma de studii aprofundate, iar tema era… Cioran. În România eram doctorand, iar întâmplarea fericită a făcut să urmez acest an de formație în Franța, la Paris. Aveam numărul de telefon al lui Cioran, pe care mi-l dăduseră două persoane: Irina Mavrodin – conducătoarea tezei mele de doctorat – și Dan C. Mihăilescu. Și la un moment dat mi-am luat inima în dinți și mi-am spus că trebuie să îl sun pe Cioran, ca să văd cine este. Să îl cunosc ca persoană – acesta a fost imboldul. Mi-a răspuns chiar el la telefon. Mi-a răspuns amabil, eu i-am povestit că pregătesc un doctorat despre el – și atunci, îmi spune: a, asta nu e bine; nu trebuie să scrii despre altcineva, trebuie să scrii despre tine însuți.
Și nu i-ați urmat îndemnul…
Nu prea. A început apoi să îmi povestească despre cum a venit la Paris să scrie o teză de doctorat, dar că, de fapt, se plimba cu bicicleta prin Franța și așa mai departe. La sfârșitul acestei conversații – care a cam durat jumătate de oră la telefon – mi-a spus să îl sun din nou peste o săptămână, cu gândul chiar de a ne vedea față către față. Îl sun peste o săptămână și, a doua sau a treia zi după acest al doilea telefon, îmi dă întâlnire chiar în fața imobilului de pe strada Odéon nr.21. Când am ajuns la ora fixată, mă aștepta jos, la poartă; era acolo, ba chiar dădea niște indicații unui tânăr despre cartier, pe ce stradă trebuie să meargă. Am urcat la el, m-a primit foarte frumos. A durat câteva ore. Am vorbit despre foarte multe lucruri. Eu am vorbit foarte puțin, pentru că doream mai ales să îl ascult; nici mă car nu am acceptat să gust din vinul și whisky-ul cu care m-a îmbiat, aduse frumos pe o tavă. I-am spus, și mi-am cerut scuze, că vreau să fiu cu mintea foarte limpede să rețin tot ceea ce îmi spune. Din păcate, nu am făcut nici un fel de înregistrare, însă rămâne o amintire extrem de vie această întâlnire. Cioran mi-a povestit foarte multe lucruri, nu despre ceea ce a scris. Eu încercam – uitați, spuneți cutare în această carte sau cutare. Și el îmi zicea: lasă, nu contează, nu contează lucrurile astea, trebuie să vorbim despre altceva… Mi-a povestit foarte multe lucruri legate de viața lui. Despre cum a ajuns în Franța, despre scriitorii pe care i-a cunoscut, despre români (Arșavir Acterian, Noica, Emil Botta). Însă, în general sunt lucruri – după aceea am descoperit, când convorbirile lui au fost publicate – pe care deja le spusese. Am vorbit numai în franceză.
Deci, nu i-a scăpat nici un cuvânt în română?
Întâmplarea face că un prieten, în trecere prin Paris, mi-a lăsat un volum de-al lui de poezie. Radu Sergiu Ruba. Îi spusesem că e posibil să îl văd pe Cioran. M-a rugat să îi dau acea carte – Spontaneitatea înțeleasă – din partea lui. Ceea ce am și făcut. A deschis-o, a parcurs câteva rânduri și apoi a avut o exclamație, bineînțeles tot în franceză – câte resurse poetice există în limba română!
Vi se pare ok să apară în benzi desenate Emil Cioran?
Da, da. Eu cred că este un compliment. Pentru că există deja o punere în benzi desenate a unor alți mari scriitori francezi – inclusiv Proust, Céline. E o adevărată cultură a benzii desenate aici, în Franța. Ideea că banda desenată e o artă este foarte puternică în spațiul cultural francez. Nu e nimic derizoriu.
Ce e, ce rost are fragmentul la Emil Cioran?
Doctoratul meu e chiar pe această temă – a fragmentului și a legăturii acestuia cu melancolia. Există cazuri în care o predispoziție la melancolie – aceasta, luată într-un sens mai arhaic, legat de medicina antică – îl împiedică pe artist să producă în continuitate, să producă o operă ca un întreg, ca un sistem. Cioran practică fragmentul, e limpede, și uneori acest fragment are densitatea aforismului clasic – care este cel lapidar, cel al moraliștilor francezi. El se înscrie însă într-o pluralitate fragmentară, care poate să însemne și aforism, și maximă, și sentință și notă, și fragment ca atare. Poate fi și eseu; la Montaigne, eseul e construit pe un anume principiu al discontinuității, al lipsei de legătură de la o temă la alta. Nu există capitol care să decurgă cu necesitate din capitolul anterior. La Cioran, acest polimorfism al fragmentului e esențial. El face din Cioran un autor inclasabil. E filozof, e scriitor, e moralist, romantic, nietzscheean.
Să fim și mai analitici: ce e aforismul la Cioran, ce legătură are acesta cu fragmentul? Există un aforism cioranian, cu un pattern puternic?
E bună întrebarea și este complicată, în același timp. Nu știu dacă putem vorbi de un aforism tipic cioranian. Pentru că în Cioran se întâlnesc, de fapt, mai multe tradiții. Cea a moraliștilor francezi, cea a aforismului à la Nietzsche (deși el nu împărtășește ideile acestuia, devine foarte critic cu el în Caiete mai ales). Ceea ce îl leagă de aforismul clasic este formula paradoxală. Cioran iubește paradoxul – adică exact ceea ce îl pune pe cititor în impas. Inclusiv în impas logic. Și aceasta face ca o frază să se înscrie în două sau mai multe sisteme de coerențe – care nu au de-a face una cu alta. Ideea de paradox e foarte prezentă în scrisul cioranian și exact în latura lui aforistică, adică acolo unde Cioran recurge la concizia maximă. În Demiurgul cel rău spune „suntem în adâncul unui iad în care fiecare clipă este un miracol“. Sau, în Carnetul unui afurisit – „viața-i o criză de fiece moment a eternității“. Te intrigă foarte tare. Formulări de acest tip, care sunt în mod evident paradoxale, au și această latură aforistică. Sunt formule în legătură cu care, chiar dacă nu ești de acord în privința a ceea ce spune acolo, nu ai cum să le negi o anume demnitate. Ceea ce spune aforismul nu poate fi negat, chiar dacă nu ești de acord cu ceea ce el propune. Aș vrea să evoc aici o altă anecdotă pe care o povestește ClémentRosset într-un emisiune din 2014 pe France Culture. El a scris un scurt eseu despre nemulțumirea lui Cioran. Și spune așa despre Cioran: ne aflam în metrou, discutam și nu știu ce îmi vine să îi spun – Domnule Cioran, uitați, eu nu sunt de acord cu ceea ce spuneți dumneavoastră. Eu sunt un filozof al bucuriei, al bucuriei de a trăi, al muzicii. Dar la dvs., totul este negru. Totul este o negație a ceea ce eu afirm. Totuși, spune Rosset, nu pot să neg ceea ce spuneți dumneavoastră. Iar Cioran, cu o voce de bătrânel, zice: ei, ăsta e adevărul.
La începutul conversației noastre, ați vorbit despre umor la Cioran. Cum e acesta? Aparent, e o contradicție formidabilă între adâncimea, întunecimea, încercănarea fragmentelor lui Cioran și această idee, a umorului său?
Pentru mine, Cioran este un mare ironist. Nu într-un sens ieftin, de bășcălie, vulgar. Cioran știe foarte bine ce este ironia și are despre ea o concepție destul de aparte dacă vreți, în măsura în care concepția romantică este o concepție aparte. Mă refer la raportul dintre ironie și tragic. Spune el: numai sufletele rănite sunt capabile de ironie. Numai cele care cunosc tragicul pot să se situeze în câmpul ironiei. Concepția aceasta este destul de apropiată de cea a lui Kierkegaard – autor, între altele, al unei teze de doctorat despre ironia socratică. Cioran nu numai că e capabil de umor, dar are un umor aparte. Un umor a cărui victimă este el însuși. Când el spune că ar fi „un erou al retractării“, atâta scrie în Caiete, se pune pe sine în scenă. A retracta, pentru Cioran, înseamnă a practica palinodia. O figură a retractării în literatură. E o figură antică, de altfel. Poetul care era vinovat de a fi spus niște lucruri ireverențioase față de X sau Y avea, după aceea, posibilitatea de a retracta cele spuse. Și începea prin a-și face palinodia. Adică, prin a se plânge de această nedreptate pe care a înfăptuit-o, înlocuind spusa de dinainte cu altceva, care trebuie să devină un elogiu. Cioran, ca erou a retractării, renunță la ceea ce a spus sub un impuls care este cel al adevărului, așa cum el l-a perceput. A deveni un erou al retractării înseamnă, din punctul de vedere al unei analize care ar lua în considerare ideea de ironie, a te transforma pe tine într-un erou al lașității oarecum. Sau, mai zice: a fi un tiran fără slujbă. Toate acestea sunt puneri în scenă autoironice ale lui Cioran însuși. Cioran are și alte locuri unde e și mai clară ironia. Ele nu sunt poate evidente pentru un cititor care îl începe pe Cioran; după un anume exercițiu al lecturii constante însă, devine clară ironia sa. Lectura Caietelor, precum și anumite fragmente din antume dau seama de umorul lui Cioran. Spune el la un moment dat – dacă aș fi fost arhitect, aș fi construit un templu în cinstea ruinei. Sau atunci când îl atacă, în mod neexplicit, pe Descartes spune: nu sunt întotdeauna trist, deci nu gândesc întotdeauna.
Este ceva, pentru Emil Cioran, mai presus decât muzica?
El spune întotdeauna că nu. Dar eu cred că mai e ceva. E vorba de scris. Scriitura, creația. Într-un interviu, Cioran spune că îl întâlnește pe Dumnezeu atunci când scrie. Ceva similar, în același registru spune și despre muzică. Zice așa: „dacă Dumnezeu îi datorează ceva cuiva, atunci acela este Bach“. Muzica, da, e un absolut, dar și scrisul e pentru Cioran așa. E adevărat – scrie ca un Dumnezeu…
