În istoriografia românească, puținele contribuții dedicate prizonieratului din prima conflagrație aparțin mai ales sferei memoriilor și însemnărilor de război, existând o singură lucrare științifică de anvergură dedicată temei, cea a istoricului francez Jean Nouzille (Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918), ce se referă însă exclusiv la prizonierii români din război aflați în captivitate germană, în lagăre situate în Alsacia și Lorena. Memoriile sau însemnările apărute până acum aparțin unora din ofițerii români căzuți în prizonierat; sunt de menționat cele aparținându-le lui Gheorghe Caracaș, Emanoil Antonescu, George Topîrceanu, George Banea sau Constantin Vlădescu, pentru a aminti doar câteva.
În privința prizonieratului în Germania, date consistente sunt incluse în lucrarea masivă, elaborată la cererea Ministerului de Război German, de către profesorul Wilhelm Doegen, intitulată Kriegsgefangene Völker (Berlin, 1921). Potrivit acestei lucrări, până la 10 ianuarie 1919, numărul total de prizonieri români, soldați și ofițeri, care fuseseră capturați și internați în Germania, atinsese 1656 ofițeri și 41641 soldați.
Prima observație legată de prizonierii români aflați în captivitate germană este aceea că numărul de decese înregistrate în rândul acestora a fost unul foarte ridicat, în majoritatea cazurilor fiind vorba de decese survenite pe fondul inaniției, abuzurilor, persecuțiilor și expunerii la temperaturi extreme. Este de subliniat, în acest context, faptul că tratamentul aplicat prizonierilor de război din rândul ofițerilor a fost unul cu mult diferit față de cel aplicat prizonierilor de război din rândul soldaților. Au existat, de asemenea, diferențe semnificative privind tratamentul aplicat în captivitate prizonierilor de război români, inclusiv în funcție de lagărul de prizonieri în care aceștia au fost internați, de regiunea în care se afla lagărul, de comandanții acestor lagăre de prizonieri, de momentul căderii prizonierilor în captivitate. Mortalitatea în rândul prizonierilor a fost una ridicată; potrivit unor date oficiale germane, până în toamna anului 1917, 36,8% din prizonierii de război români aflați în lagăre din Germania decedaseră, în vreme ce alți 31.4 % se aflau internați în spitale. Cât despre ofițerii români prizonieri de război în Germania, cei mai mulți dintre aceștia au fost internați în lagărele de Danholm-Stralsund și Krefeld. Complexul de lagăre Dänholm a fost, de altfel, unul din cele mai mari, întrucât includea două entități componente, anume Dänholm-ul mare și Dänholm-ul mic.
Atât Dänholm, cât și Krefeld au fost locurile de captivitate ale ofițerului artilerist Constantin Ionescu, ale cărui însemnări au fost publicate recent la Editura Humanitas. Pentru tânărul căpitan de artilerie român, perioada de combativitate se încheie la trei luni de la intrarea României în război, acesta fiind capturat de o unitate bavareză de ulani, spre sfârșitul lunii noiembrie 1916, alături de alți 150 camarazi, ofițeri și trupă. Însemnările ofițerului artilerist Constantin Ionescu, bunicul matern al istoricului și criticului de artă Adrian Silvan Ionescu (cel care a îngrijit ediția, prefațând inspirat și textul) surprind experiența traumatică a captivității, ilustrând în detaliu mizeria, umilințele și lipsurile îndurate (inclusiv de ofițeri, al căror regim de prizonierat era cu mult mai blând față de cel al soldaților), într-un cuvânt calvarul prizonieratului, toate suprapuse stării generale de demoralizare, instalată în rândul armatei și nu numai, după campania dezastruoasă din anul 1916. Gândurile din captivitate, dar mai ales experiențele cotidiene ale vieții în lagăr, au fost consemnate riguros începând cu primăvara anului 1917 (deși volumul cuprinde însemnări încă de dinainte de război) fiind păstrate în paginile unui blocnotes achiziționat de autor în Germania, care a rămas în arhiva familiei, alături de numeroase fotografii ce ilustrează cât se poate de sugestiv viața din lagăr (unele din ele incluse în anexa volumului). O secțiune din însemnări cuprinde și unele versuri (p. 82-98) care circulau în rândul prizonierilor, fiind consemnate de autor, ele însele ilustrând trauma și deznădejdea captivității. În acest sens, o mostră este sugestivă: „[…] De fereastra închisorii stau cu fruntea rezemată/Părăsit de mine însumi, încetează să mai bată/Valul cald al nostalgiei și încet mi se coboară/Peste suflet toată noaptea și tăcerea de afară“.