Ce-ar fi dacă am lăsa măcar un timp politicalele și ne-am ocupa de literatură? Sau, mai exact, de lectură. Tot se povestește că nu mai citim cărți. După cum am mai spus, eu nu sunt convins că nu se mai citesc cărți. Se citesc mai multe decât oricând în trecut. Apar, de altfel, mai multe decât au apărut vreodată. Problema este că nu se citesc neapărat cărțile care trebuie citite. Iar de vină nu sunt cititorii, ci școala și critica. Școala, fiindcă rezervă literaturii un loc tot mai mic în programe. Critica, fiindcă și-a abandonat menirea principală, și anume aceea de a face cuvenita selecție. Am tot scris despre acest dublu abandon, așa că nu insist. Vreau să vorbesc despre altceva în editorialul de astăzi. La însemnătatea lecturii, în general, m-am referit deseori. Nu însă și la motivele care ne determină să citim literatură. Mai ales când suntem tineri. Nu atât în copilărie, când de obicei ni se citesc cărți, înainte de a ști noi înșine să citim. Cât în adolescență. Când citim primele cărți n-avem nevoie neapărat să cunoaștem motivele care ne determină s-o facem. Uneori, nu ne punem întrebarea nici mai târziu. În ce mă privește, nu mi-am pus-o nici când eram deja un cititor matur. Întâmplare sau nu, iată, într-o noapte recentă de insomnie m-am pomenit întrebându-mă de ce oare, pe la 12 sau 13 ani, am devenit un cititor naiv, dar habotnic. Ce m-a făcut să citesc tot ce-mi cădea în mână? Ba să mă mai și laud cu nesațiul meu de lectură. Am pariat cu un coleg că voi reuși să citesc toate cărțile scrise vreodată. Degeaba îmi opunea el calcule simple din care rezulta cât se poate de clar că mi-ar fi necesare câteva vieți pentru a-mi realiza visul. Acum știu ce înseamnă o viață, atunci habar n-aveam, așa că rămâneam neclintit pe poziția mea de cititor al tuturor cărților.
Nu știu dacă e numaidecât o explicație faptul că am început să citesc cu adevărat pe la 12-13 ani, cum spuneam, când, după arestarea părinților mei, ne aflam fratele meu și cu mine în custodia bunicilor materni la Rm. Vâlcea. La Sibiu, unde absolvisem clasa a șasea elementară, având-o profesoară de română pe mama mea, îmi întocmisem o bibliotecă personală din câteva cărți, între care o ediție Creangă, dar nu-mi aduc aminte să fi citit în mod constant și nici ce anume. Ce s-a întâmplat la Rm. Vâlcea? Să fi fost șocul bruștei schimbări intervenite în viața mea? Faptul că o bună bucată de vreme nu-mi făcusem niciun prieten? Sau de ce nu apăsătoarele după-amieze petrecute în compania bunicilor mei, pe care nu-i părăsea gândul la părinții noștri? Toate acestea pot fi considerate explicații destul de bune, dar cu siguranță nu suficiente. Cea mai aproape de realitate trebuie să fi fost descoperirea bibliotecii faimoasei mele strămătuși. (N-am idee ce s-a ales de cărțile mamei și ale fraților ei, care se născuseră în aceeași casă unde stăteam acum, înghesuiți, doi vârstnici și doi copii). Casa strămătușii mele se afla în curtea alăturată. Acolo, în dormitorul uriaș și luminos, mă refugiam și citeam de câte ori puteam. Când am dat gata cărțile strămătușii, m-am abonat la Biblioteca Orășenească. Puțin a lipsit ca, înainte de a reveni la Sibiu pentru ultima clasă de liceu, s-o dau gata și pe aceasta. Am mai povestit aceste lucruri de o mie de ori.
De ce m-am împrietenit cu literatura și nu, să zicem, cu muzica, e simplu: afon absolut, n-am avut de ales. La rândul lui, desenul reprezenta o dificultate insurmontabilă pentru lipsa mea desăvârșită de manualitate. Cu două mâini stângi, nu poți deveni pictor. Îmi rămânea literatura. A existat, mărturisesc acum, și un motiv mai subtil, ascuns până și mie însumi multă vreme, care a reprezentat un imbold puternic pentru apropierea mea de literatură. L-am descoperit oarecum întâmplător, când am reușit să alcătuiesc lista primelor cărți citite la începutul adolescenței mele, mai exact în anii premergători facultății și în cei dintâi de facultate. La prima vedere, judecând după ce s-a păstrat din biblioteca inițială și în măsura în care îmi amintesc suficient de limpede unele lucruri după 60-70 de ani, lecturile care m-au marcat par să fi fost aleatorii. Ce legătură să fac între poezia lui Alecsandri și aceea a lui Topîrceanu, între relatarea excursiilor montane ale lui Hogaș și Jules Verne, ca să nu mai vorbesc de fabulele lui La Fontaine și Grigore Alexandrescu, de romanul lui Sadoveanu Neamul Șoimăreștilor sau de iubirea mea de-o viață, poveștile lui Andersen? Hai să spunem că Hogaș îmi ținea vie patima pentru munte, legată de Sibiel, unde ne-am petrecut vară de vară, până când arestarea părinților mei a pus capăt definitiv excursiilor. Dând peste Pe drumuri de munte în biblioteca strămătușii mele, m-a năpădit o tristețe fără margini, din care doar hazul bine cântărit al lui Hogaș reușea să mă smulgă. Puținul meu spirit de aventură va fi găsit în Jules Verne oarece pricini de satisfacție, ceea ce m-a determinat probabil să compun, nu chiar până la capăt, câteva povestiri cu marinari și pirați străbătând oceanele. Strămătușa mea mă cadorisise cu un caiet gros cu foaie velină, pe care mi-am transcris poeziile, și cu un atlas pe care am făcut toate măsurătorile de rigoare pentru povestirile în spiritul lui Jules Verne. Culmea ironiei este nu numai că nu văzusem marea, dar că aveam (am și acum) spaimă de apă. Mi-am dat seama târziu că nu în vreun contact cu realitatea trebuie să caut motivele pentru care m-am atașat de cărți atât de diferite și care nici nu erau numaidecât niște capodopere. Nu nostalgia mi-l apropia pe Hogaș. Nici aventurile istorice pe Sadoveanu. Am regăsit câteva capitole dintr-un roman istoric al cărui stil sadovenian m-a șocat. Ia te uită, mi-am spus, uimit nevoie mare. Și de unde să fi venit interesul pentru fabulele lui La Fontaine și Alexandrescu?
Totul s-a limpezit când am înțeles că primele mele poezii izvorau din plăcerea de a-i imita pe maeștri. O plăcere de care nu eram desigur conștient. Mă credeam poet, ce mai vorbă, sau prozator. În plus, Alecsandri și Topârceanu erau lesne de imitat. N-am niciun motiv să pretind că-mi făceam mâna pe versurile lor. În fond, îi pastișam fără să știu. Nu e greu să pastișezi poeți atât de bine ritmați și rimați. Ar mai fi mers și cu alții, doar că nu-i citisem încă. Cu fabulele, lucrurile stăteau cam la fel. Erau în fond niște scurte povestiri cu tâlc, gen de care mă simțeam atras tocmai fiindcă eram convins că-l pot ilustra și eu. Știam în sinea mea, poate nu chiar de la început, că nu am pic de sânge liric în vene. Mă pricepeam cât de cât să povestesc, iar Andersen ori Sadoveanu îmi priau de minune, dar când era cazul să spun ceva despre mine însumi, asta e lirica, constatam că n-am mare lucru de spus. În primii ani de facultate, am renunțat la poezie cu totul. Am ales să scriu nuvele. Învățasem să mă cunosc, deși doar pe jumătate. Îmi scăpase faptul că imitațiile mele erau în fond un act creator manqué. Cu alte cuvinte, dovedeau mai degrabă spirit critic. Mult mai încoace am găsit în Călinescu ideea că, pentru a fi critic, trebuie să fi ratat în câteva genuri literare. Aș zice că primele lecturi ale adolescenței mele mascau veleități literare. Dacă aș fi descifrat îndemnul pe care îl conțineau preferințele mele, aș fi știut că ratând și poezia, și proza, m-aș fi dat de la început pe mâna criticii literare. Acum, ce să mai zic? Mai bine mai târziu decât niciodată.