Ce poate fi mai banal astăzi (făcând abstracție de constrângerile pandemiei) decât să te urci în avion, în tren, în automobil sau în autocar și să te duci într-o țară străină ? Vreme îndelungată însă, pentru o bună parte dintre cetățenii Europei, călătoria în străinătate (mai ales în „statele capitaliste“) a reprezentat o întreprindere riscantă, plină de primejdii și de capcane, pentru care trebuia să ai nervii tari și să dai dovadă de răbdare și de tenacitate. Cu atât mai importantă este, în consecință, prima călătorie, cu rol inițiatic, după cum spune Ana Blandiana, pentru că îți oferă o imagine despre modul în care funcționează sistemul.
„O călătorie inițiatică“ se intitulează, prin urmare, capitolul ce deschide recenta carte a Anei Blandiana Soră lume (Humanitas, 2020). E vorba despre un voiaj în Uniunea Sovietică, foarte tânăra (în acel moment) poetă fiind cooptată într-o delegație a Uniunii Scriitorilor. Trebuie făcute numaidecât aici câteva precizări. Atunci, în anii ’60 (dar și o vreme după aceea), Uniunea avea un birou de relații externe ce oferea scriitorilor niște avantaje inaccesibile restului muritorilor: se ocupa de obținerea pașapoartelor și a vizelor. Partidul nu putea tolera la nesfârșit aceste privilegii exorbitante și, ceva mai târziu, le-a redus drastic. Dar să revin: așadar, membrii delegației sunt convocați înainte de plecare de către un secretar al Uniunii care le face un scurt instructaj, atenționându-i că relațiile dintre București și Moscova sunt încordate, fapt pentru care e nevoie de prudență în declarații și de maximă vigilență pentru a evita provocările. Aceste sfaturi sunt în fapt inutile pentru că delegația va fi, pe tot parcursul vizitei, sub stricta supraveghere a unei anume Lena, o kaghebistă pe post de ghid-translator. Cazați la un mare hotel moscovit, scriitorii români au parte de felurite surprize: li se rețin pașapoartele, li se dă un fel de legitimații pe care trebuie să le prezinte peste tot, inclusiv atunci când… iau liftul! Lena se ține scai de ei, le controlează toate mișcările și le anihilează, anticipându-le, toate tentativele de „evadare“. Își face la un moment dat apariția un personaj la prima vedere simpatic, un basarabean prietenos și serviabil, dar despre care Blandiana află ulterior că ar fi și el kaghebist ! Încă și mai șocantă este întâmplarea cu Ludmila, tânăra traducătoare, pe care Blandiana (susținută de Matei Călinescu, cel mai „îndrăzneț“ dintre membrii delegației) ar vrea să o întâlnească în afara programului oficial, inițativă care eșuează – datorită maleficei și inevitabilei Lena – într-o punere în scenă grotescă.
Toată această poveste îți lasă un gust amar pentru că nu știi dacă ea nu este generată, măcar parțial, de paranoia colectivă. Chiar atât de bun actor să fi fost basarabeanul Vasile Cucoș încât să nu lase să se ghicească statutul lui de kaghebist? Nu cumva mefiența membrilor delegației e datorată și faptului că, fără îndoială, vedeau și în România, peste tot, securiști și informatori ? Cum să nu înțelegi reticențele Ludmilei când scriitorii o invită la restaurant din moment ce Blandiana declară ea însăși: „Și mie mi-ar fi frică dacă niște străini, de simpatici și de admirați, m-ar invita la restaurant…“. Într-o lume în care toată lumea suspectează pe toată lumea, e greu să discerni adevărul.
Oricât de traumatizantă a fost, pentru poeta noastră, această călătorie la Moscova, ea nu se compară cu experiența kafkiană pe care o trăiește Ismail Kadare la prima lui călătorie la Paris și pe care o relatează succint în Dimineți la Café Rostand (Humanitas, 2021). De notat totuși că România din a doua jumătate a anilor ’60 era un tărâm al libertății față de sinistra Albanie, complet izolată și străduindu-se să imite aberanta „revoluție culturală“ chineză. În aceste condiții, apariția unui scriitor precum Kadare era un miracol, după cum tot de miracol ține faptul că a fost tradus în alte limbi și i s-a dat voie să călătorească. Kadare descrie foarte plastic senzația încercată la prima călătorie: „O jivină sălbatică, un nebun sau un mort n-avea cum să fie mai speriat la vederea luminilor de pe aeroportul Orly decât scriitorul realismului socialist care călca pentru prima dată într-un univers despre care nu știa dacă-i aparține sau nu“. Era o „ieșire din subteran“, adaugă autorul, posibilă grație unui document sacrosanct numit invitație. Da, orice cetățean din paradisul socialist nu se putea duce în iadul capitalist fără o invitație (din partea unei instituții sau a unei persoane private). La începutul anilor ’70 lui Kadare încep să i se traducă romanele în franceză iar Editura Fayard i-a trimis o invitație pentru un scurt sejur la Paris – cel puțin așa se vorbea prin târg, Tirana fiind în fond un sat mai mare.
Aici începe nebunia. Ajuns la Paris, Kadare este întâmpinat de ambasadorul Albaniei în Franța care îl roagă, cu un soi de curiozitate amestecată cu puțină invidie, să-i arate invitația, să vadă cum e redactată, Kadare îi răspunde că nu o are pentru că, de fapt, nu o văzuse niciodată, ambasadorul îl privește suspicios și mormăie sibilinic „dacă aș fi știut“, insistă totuși la care scriitorul îi spune că fusese chemat la Ministerul de Externe unde i se explicase că dușmanii capitaliști voiau să speculeze existența invitației, convinși că romancierului nu i se va da viza și atunci, tocmai pentru a-i deruta și a le închide gura, ei, albanezii, îl lăsaseră să plece. În ochii ambasadorului se vede o uimire amestecată cu o doză de spaimă, cine știe – gândește el cu glas tare – ce întorsătură riscă să ia lucrurile, iar dacă iese prost ar putea fi luat și el, ca ambasador, la întrebări, fapt pentru care îi dă scriitorului acest sfat prețios: „Ascultă, (…) ai venit cum ai venit, dar ar fi bine să nu dai nimănui amănunte“.
Iar misterul invitației a rămas întreg: a fost sau n-a fost ?