Tot ce câștigă izvoarele…
Cel ce vine la mine și nu mă găsește acasă
mă face să gândesc corect lumea
involuntar îmi prefațează
posteritatea
copacul din care se meșterește o ușă
piatra din care se cioplește cruce pe-un mormânt
știu oare unde se duce cel ce a viețuit
și-a avut copii care se vor perinda
pe ușa de lemn pe crucea de piatră
umbre de oameni răsucite-n vântul serii
ca niște hieroglife nențelese
ce să-nțelegi : răcoarea vine din adâncul
pământului
amintind tot ce câștigă izvoarele
când scaldă oseminte omenești…
Zile nopți viață
Ce zile ce nopți ce viață
în tot ce trăiam
necunoscutul din mine avea întotdeauna
câștig de cauză
să fii într-o mie de locuri
prelungit de razele soarelui
cenzurat de ploi rebele
cu prieteni zurlii călătorind prin lume
eu am fost cel mai iubit
intrus al marilor metropole
exponatul favorit al muzeelor de paleontologie
eu și numai eu pioneza
uitată pe tronul regal
de-o slujnică oligofrenă a revoluției proletare
A nu face nimic te salvează
Zilele în care nu fac nimic mă salvează
este o formă de protest
față de trecătorii care forfotesc pe străzi
față de frunzele din copaci care scarmănă
clorofila
când a murit bunicul peștii prinși de el
de când se știe pe lume
s-au întors pe furiș în balta de la marginea satului
ca și când bunicul n-ar fi făcut nimic toată viața
cred că lui îi seamăn
când voi da ortul popii cărțile mele
se vor întoarce în literele din care au fost
alcătuite
casa mea va fi-ngropată în maldăre de hârtii albe
în grămezi impresionante de litere fără nici un
înțeles
o viață în care nu faci nimic e singura care te
salvează
În căutarea broaștei țestoase
Poate că asta e fericirea zice prietenul meu
și face un film mut despre mine
excesivă e lumina în care mă așează
unic drum prin pădure
La ce bun cuvintele
mai harnice-n culise decât față-n față
pieziș e traiul omenesc
mai bine mut ca luna
Bine ai venit străinule
vorba ta e încă neprocesată de urechile mele
ne-am strâns mâna de prea puține ori
când s-o bătuci din cauza palmei mele
voi ști că a venit sfârșitul
și voi pleca în căutarea broaștei țestoase
Nu mai vreau să scriu nimic
Nu mai vreau să scriu nimic
e-n mine o singurătate longitudinală
ca a călătorilor care-și uită trecutul
ca a fiordurilor în care se botează nou-născuții
să ai puterea să nu mai treci pe nici o stradă
să nu mai locuiești în nici un bloc
să nu mai deschizi
nici o fereastră
nu masă nu scaun nu oglindă
manuscrise rupte cu dezinvoltura
cu care îți tai unghiile încarnate
nu aveți ce învăța de la mine
dați foc copacului de vârsta mea
fantomă trăind o clipă în flăcările unui nor
Înainte de căderea nopții
Pe când nu făceam nimic
zilele mi se păreau mai lungi
era un efect optic
o covârșitoare nonșalanță a pupilei
să cred că nimicul are nevoie de ochelari ?
să ignor că nimicul strivit sub pași
respiră rea-credință?
oricum fratele meu punea pariu pe stele
un prieten pe piatra din mijlocul mării
proful de astronomie desena curbele găurilor
negre
toate astea numai ca să nu uit drumul către casă
și nimic după nimic pas după pas
să ajung teafăr în odaia mea
înainte de căderea nopții
Mama tot scria
Amintirile în care nu cred
ceața pe străduțele înguste
filmul degetelor mele clipind pe ziduri
de case părăsite
am tot zis că voi pleca în altă parte
am tot chemat prieteni împrejuru-mi
ca un condor care ocolește munții
și prăpăstiile într-o clipă
în apa tot mai molcomă a izvorului
împotmolit bolovanul
capului meu
mama tot scria scrisori
aș vrea să știu dacă soarele le-a primit
și să mor împăcat
Omul strălucește
Cele mai multe zile nu folosesc nimănui
mantaua pământului se mișcă întruna
într-o întâmplătoare rază de soare
omul strălucește o clipă
e așa de bine pe pragul nimicului
stâncile și vrajba oceanică
îți dau tărie ființă cuvântătoare
benevolă tăcere vulcanică
o singură frunză ajunge minții tale
să dea circumvoluții
clorofiliene
și iarna cu albul ei
să te boteze
în fărădelegea spațiului infinit
(din Înainte de căderea nopții,
volum în lucru)