Suntem în plină pandemie de dezvăluiri. Emisiunea Ancăi Alexandrescu de pe Realitatea Plus a deschis, s-ar zice, Cutia Pandorei. Un afacerist și politician condamnat la închisoare și refugiat la Chișinău devoalează, vorba lui, în direct, cinci zile pe săptămână, veritabil serial, nenumărate fraude și complicități petrecute în marea familie a unor milionari români condamnați de justiție și fugari ca și el sau achitați și văzându-și în continuare de treabă. Li se adaugă politicieni, unii de la vârful statului, precum și membri de vază ai Serviciilor Secrete. Cea mai mică îndoială cu privire la adevărul acuzațiilor aduse de Cristian Rizea, privitoare la activitățile oneroase cu pricina și la modul în care SRI le-a stimulat sau protejat, nu numai ieri, ci și azi, a fost spulberată de „promptitudinea“ cu care fugarul a fost arestat de către autoritățile moldovene, după ce, la fel de prompți, Dodon i-a retras cetățenia și ministrul român al Justiției i-a solicitat extrădarea. Serialul abia ajunsese la jumătate.
Cine și de ce se teme de Rizea? Iată o întrebare care își află răspunsul în chiar dezvăluirile acestuia. Nume mari din politica românească, generali din SRI, bogați oameni de afaceri se perindă în orele de emisiune de pe Realitatea Plus. Pentru imensa parte a celor care urmăresc emisiunea e vorba de nume sau de figuri întâlnite pe micul ecran. În ce mă privește, după ce am trăit ani buni în compania unora sau măcar mi s-au încrucișat drumurile cu ale altora, nu pot să nu-mi pun și o altă întrebare: ce știam și ce nu știam despre toate acestea? Sigur, nefiind implicat direct, ce știam se baza pe simple bănuieli sau pe informații nesigure provenite din surse mai mult sau mai puțin nesigure ele înseși. Ce nu știam era identitatea majorității protagoniștilor sau detaliile afacerilor lor necurate. Nici de amploarea fraudelor și de încrengătura complicităților n-aveam idee. Ignoranța mea de ieri mă face azi să mă simt murdărit, fie și de întâmplătoarea vecinătate cu oroarea.
Căci despre oroare e vorba. Iată: zeci de personaje au fost și sunt amestecate într-un mare jaf național. Milioane și milioane de dolari sau de euro sunt sustrase, nu peste noapte, cum se spune, ci ziua în amiaza mare, din buzunarele cetățenilor români. Și asta, sub ochii unor autorități care aveau menirea să-i păzească de hoți. Mai mult, cel mai des, cu ajutorul neprecupețit al acestora. Ceea ce este alarmant este că fenomenul cu pricina are drept protagoniști milionari corupți, prea cunoscuți lideri politici și capi ai Serviciilor Secrete. Cristian Rizea îi numește pe toți. Desigur, deși am fost eu însumi în politică, nu-i cunoșteam pe cei mai mulți. De unii nici măcar n-am auzit înainte. Printre ei sunt însă destui cu care am avut de-a face. Ba chiar unii de care m-au legat relații de amiciție. În raporturile politice, există un inevitabil element aleatoriu. Nu-ți alegi tovarășii de drum. Nici n-ai cum să știi ce hram poartă sponsorii. (Îmi vine în minte o întâmplare. În campanie electorală fiind, am tăiat panglica la inaugurarea unei întreprinderi oarecare. Era un lucru obișnuit la mijlocul anilor 1990. Nu râdeți: obiectul de activitate era fabricarea de capace de sticle de bere. După câtva timp, am fost sunat de mai mulți ziariști care mi-au cerut părerea despre… falimentul fraudulos al întreprinderii. Am uitat complet ce le-am spus. Astfel de împrejurări sunt numeroase în viața oamenilor politici.) SRI avea (și are) obligația legală de a-i informa doar pe președinte, premier și pe ministrul de resort. Nicidecum pe mine. Primul director al SRI mă informa totuși după ce informările la care îl obliga legea rămâneau fără răspuns. Atunci mă ruga pe mine să fac publică informația cu ocazia conferinței săptămânale de presă de la PAC. Nu erau informații clasificate, nu vă temeți, dar orice informație de interes public e bine să fie comunicată. Aflu acum de la Rizea că SRI își plasa oameni în presă sau în ANAF, două exemple la nimereală, ca să controleze totul, să propage fake news sau să-i tragă în procese pe cei care nu răspundeau la comenzi. Aproape fără excepție, milionarii, frauduloși sau nu, ajungeau la mâna SRI. Mita și traficul de influență curgeau în toate sensurile. Informația se plătea la fel de bine ca orice marfă, de la țigări netimbrate până la droguri. Absolut totul se învârtea după jumătatea anilor 2000 în jurul a două personaje principale: Ponta și Ghiță. Iar umbra care-i învăluia, Coldea. Nume astăzi binecunoscute. Mașina afacerilor și a politicii huruia, huruia… Vorba poetului. În loc de grâu, moara măcina bani. Iar banii produceau putere. Lumea afacerilor și a politicii era condusă de o mână de indivizi.
Cel mai important lucru este însă altul. Tot acest haos bine organizat, iată paradoxul, a sfârșit prin a induce într-o bună parte a populației ideea că afacerile și politica sunt rodul jefuirii avuției naționale. Capitalismul însuși, pe care îl construim după 1990, a devenit suspect. Altfel spus, în mintea oamenilor s-a păstrat, ba chiar s-a fixat mai temeinic, teza comunistă că nu te poți îmbogăți decât furând. Munca cinstită nu face două parale. Dacă toți afaceriștii și politicienii care dobândesc bunăstare sunt considerați hoți la drumul mare, însuși principiul capitalist e pus în cumpănă. Mai ales când diferențele dintre milionari și media populației sunt atât de mari precum rezultă din tabloul înfățișat de Rizea, pe care n-avem niciun motiv să-l suspectăm de exagerare. De la palatele unora de la Monaco la apartamentele obișnuite ale cetățenilor de rând se cască un abis. Într-un fel sau altul, politicienii fură și ei, se îmbogățesc la fel de rapid, cruțați ca și afaceriștii oneroși de o justiție controlată, la rândul ei, de Servicii. Iată imaginea de ansamblu a noului capitalism românesc. De ce ne-am mira că populația a ajuns treptat să deteste însăși ideea de bază a unei societăți liberale? Răul cel mare făcut societății, acesta este.