Câtă vreme se prelungește faima postumă a unui mare om? În cazul geniilor, ea merge obligatoriu crescând până la înălțimi amețitoare. Ce se întâmplă însă cu oamenii străluciți, care n-au fost genii, ci doar scriitori, filozofi sau politicieni excepționali? De aici încolo începe incertitudinea.
Să sondăm această necunoscută apelând la un exemplu – la celebritatea lui Mihail Kogălniceanu, operație facilitată de o interesantă culegere de texte, editată la Iași cu ocazia „Zilelor Convorbirilor literare“. În volumul alcătuit de profesorul Mircea Platon, cunoscutul text al lui Kogălniceanu din august 1848, redactat în plină revoluție și intitulat Dorințele partidei naționale în Moldova, se republică însoțit de aprecierile unor oameni de cultură care l-au cunoscut pe autor și care îi înalță elogii.
La început, în primii ani de postumitate, celebrarea se desfășura în ton excelsus, iar numele lui Kogălniceanu apărea învăluit în faldurile unor epitete strivitoare. La 15 ani de la dispariția eroului, Nicu Gane clama: „Kogălniceanu a fost un Vultur, adevăratul Vultur al Moldovei în înțelesul cel falnic al cuvântului. El reprezenta cultura, virilitatea, puterea de concepție, agerimea scânteietoare a minței, poseda, într-un cuvânt, însușirile cu care este înzestrat numai geniul“. Și pentru A.D. Xenopol, Kogălniceanu rămânea tot personificarea geniului; câțiva ani după moartea sa, ocupantul fotoliului de la Academie lăsat gol de marele pașoptist declara solemn: „Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese ce greu încap câte două alăturea în un veac. Puternicei firi a lui Kogălniceanu i-ar fi trebuit, spre a sa deplină desfășurare, un teatru de lucrare mare și întins; el ar fi trebuit să se nască în sânul unei mari împărății și să conducă destinele ei“.
După numai două decenii și ceva de la moarte, tonul se schimbă sensibil. Celălalt mare istoric și academician, mult mai tânăr și aflat în plină afirmare, Dimitrie Onciul, rostea – la centenarul nașterii eroului – următoarea apreciere: „Mihail Kogălniceanu e cel mai de frunte om de Stat și cel dintâi istoric critic ce a născut neamul românesc… A fost una din gloriile României în epoca de renaștere națională“. Sobru și exact. Fără exaltarea poetică din frazele lui Nicu Gane ori Xenopol.
Doar un an mai târziu, în 1918, Nicolae Iorga, deja în plină glorie și considerat cel mai mare istoric român, se limita la și mai puține cuvinte: „Când îl pomenim astăzi, înaintea marilor probleme ale vieții lui, trezite înaintea noastră peste momente și ruine, avem nevoie mai mult decât oricând de spiritul lui“. (E adevărat că în acel moment Marele Război încă nu se sfârșise, iar țara, distrusă, se afla pe fundul prăpastiei.)
De la strigătele de entuziasm din 1896 și până la aprecierile lui Iorga trecuseră doar vreo două decenii, dar se trecuse de la o epocă revolută la o nouă mentalitate culturală.
Ce a urmat știm cu toții, dincolo de volumul editat acum la Iași: devenit treptat capitol de istorie literară sau capitol de istorie propriu-zisă, Kogălniceanu și-a văzut statura redusă la dimensiuni pașoptiste comune. La Călinescu, în Istoria…sa, apărută la o jumătate de secol după moartea marelui om, luăm contact cu o figură simpatică, inteligentă, dar fără nici un fel de aură eroică; scrisorile particulare iscălite Kogălniceanu ofereau cititorilor, în interpretarea călinesciană, un personaj mai degrabă monden și vorbăreț, asemenea altor pașoptiști. Înaintea lui Călinescu, Dimitrie Anghel surprinsese un Kogălniceanu în ultimii lui ani de viață, îmbătrânit, apucat de un plâns emoționat, în timp ce rostea un discurs.
Constatăm deci că, între elogiile ditirambice și răceala aprecierii exacte a fost nevoie, în cazul lui Kogălniceanu, de trecerea a ceva mai mult de două decenii: întâmplare sau cifră universală, constantă obligatorie? Oare toate personalitățile, victime ale unei hipertrofieri de imagine, interesate sau inocente, se dezumflă brusc imediat ce fatidicul număr „două decenii“ s-a înscris în istoria lor postumă? Dacă nu avem a face cu o constatare științifică, avem cel puțin a face cu un avertisment.
Fericiți cei care își iau măsurile de prevedere, adică adoptă ca principiu modestia, fără să aștepte ca, transformân- du-se în judecători post mortem, cei douăzeci de ani să le facă dreptate.
(Afară de cazul în care avem a face cu genii: atunci orice numărare a anilor devine irelevantă, anii nu mai contează, ci deceniile, la rigoare secolele, care vor trece calm, într-un glorios ritm ascendent.)