Îmi revine plăcuta misiune de a-l evoca aici pe cel care, înaintea mea, a ocupat, timp de peste două decenii, fotoliul de cronicar al edițiilor în revista noastră.
Plăcută, pentru că, deși e limpede că nu îi putem depăși pe ctitori, sentimentul de continuitate pe niște fundații solide, de participare (fie și modestă) la o tradiție strălucită, constituie un puternic imbold de a continua, în momentele delicate prin care trecem, în special în deceniul din urmă. Figura enigmatică, discret iluminată de plăcerea și pasiunea istoriei literare, a lui Z. Ornea, îmi este alături și, prin fațetele ei variate – inclusiv prin capacitatea de a metaboliza senin atacuri veninoase ori ingratitudinea unor contemporani –, mă susține moral. Desigur, în paralel cu sprijinul intelectual pe care îl aflu în opera sa, alcătuită din titluri care, aproape fără excepție, reprezintă bibliografie obligatorie pentru orice critic și istoric literar.
Sunt trei etape în evoluția personalității lui Z. Ornea.
La început, după absolvirea, în 1955, a Facultății de Filosofie a Universității din București, a fost mai ales editor. Până la debutul propriu-zis – cu volumul Junimismul, 1969 –, prezența sa publicistică a fost mai degrabă rară, istoricul literar concentrându-se asupra procesului de recuperare, prin colecții de ediții cât mai cuprinzătoare, a clasicilor interziși în perioada stalinistă, proces în care a jucat, în deceniul 1960-1970, un rol-cheie.
Debutul editorial a marcat începutul celei de-a doua faze, cea a marilor sinteze. După Junimismul (prima cercetare amplă și sistematică, deopotrivă literară, culturală și politică a curentului, după ciclul lui E. Lovinescu de la începutul anilor 1940), au urmat cărți la fel de importante pentru istoria culturii române moderne: Sămănătorismul, în 1970, Poporanismul, 1972, Junimea și junimismul, 1973, Curentul cultural de la „Contemporanul“, 1977, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, 1980, Viața lui Titu Maiorescu, I-II, 1986-1987, Viața lui Constantin Stere, I-II, 1988-1991, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, 1995. Toate acestea au cunoscut reeditări ulterioare, revăzute și adăugite, Z. Ornea fiind, la acest capitol, un lovinescian care are cultul exactității documentare.
Între ele, a publicat numeroase alte volume de studii și articole, care conțin, la rândul lor, o bogăție de idei, observații și interpretări. Pentru Z. Ornea, istoria literară este un spectacol intelectual, actual prin capacitatea sa de a ne furniza învățăminte și de a elucida cauzele crizelor și conflictelor de care ne lovim în prezent.
Cred că volumul Tradiționalism și modernitate… (care va fi reluat după 1989, pe un alt plan și cu un suport documentar eliberat de presiunea cenzurii, cu titlul Anii treizeci. Extrema dreaptă românească) marchează simbolic intrarea în cea de-a treia etapă a evoluției personalității lui Z. Ornea. Etapa în care prezența sa publicistică devine mult mai pregnantă – în special în paginile României literare, unde este titular de rubrică –, iar personalitatea sa publică începe să dobândească o greutate aparte. Fostul absolvent de filosofie marxistă, care în anii debutului încercase să aplice onest această doctrină pentru a interpreta evoluția culturii politice și ideologice românești, se desparte hotărât, acum, de iluziile tinereții și devine unul dintre reprezentanții „curentului estetic“. Z. Ornea s-a alăturat, cu toate riscurile pe care le punea opoziția față de politicile culturale oficiale din ultimul deceniu ceaușist (mai ales în condițiile în care regimul devenise fățiș antisemit), grupului de critici și istorici literari care s-au opus protocronismului oficios și odioșilor reprezentanți ai acestuia. Dacă am ieșit, totuși, din comunism cu o istorie literară nepervertită de falsurile „comunismului național“ ceaușist, un mare merit îi revine lui Z. Ornea, care, prin cărțile și articolele sale și prin refuzul de a participa la contrafacerea trecutului nostru literar, a reprezentat un reper al normalității. Cartea albă a Securității conține numeroase dovezi ale urmăririi permanente la care istoricul literar, perceput acum ca adversar al regimului, a fost supus în acei ani.
În personalitatea acestui „ultim Z. Ornea“ s-au topit organic, desigur, și elementele din primele două ipostaze. Căci istoricul literar a continuat să joace un rol important în bătălia pentru păstrarea nealterată a mecanismului de editare a literaturii clasice, iar amănunțitele sale cercetări – era, știm toți cei care l-am cunoscut, un „stâlp“ al Bibliotecii Academiei – au alimentat și acum, după cum s-a putut vedea din succinta mea enumerare, cărți de referință pentru istoria noastră literară. Nici măcar schimbarea de sistem social, politic și cultural nu a întrerupt sau deturnat proiectul lui Z. Ornea, care și după 1989 a rămas pe calea sa: calea onestității intelectuale și a devotamentului pentru cultură.
Este incredibil câtă pasiune pentru istoria literară și pentru cultura română a putut pune acest om fragil în paginile pe care le-a scris în ultimii săi ani de viață. „Recolta“ din această ultimă fază – marcată, cum se știe, de suferințe fizice și morale, acestea din urmă, provocate de degradarea climatului cultural, înainte și după 1989 – e, pur și simplu, stupefiantă. Z. Ornea a scris și a citit continuu, în acești ani în care mulți dintre noi, chiar cei mai tineri, ne-am lăsat deseori copleșiți de lehamite și de dezgust.
Ultima sa carte, care este totodată și prima postumă, intitulată Medalioane de istorie literară (1999-2001), îngrijită de regretatul Tiberiu Avramescu și apărută la Hasefer în 2004, îl conține integral pe acest „ultim Zigu“ și poate fi considerată un compendiu sui-generis al întregii opere. Masivă, numărând nu mai puțin de 730 de pagini, este structurată în patru secțiuni, acoperind câmpurile de interes dintotdeauna ale istoricului literar: Literatură română (capitolul cel mai amplu, după cum era de bănuit), Filosofie. Sociologie (o pasiune constantă a strălucitului monograf al curentelor de idei, la noi), Istorie (căci autorul consideră, după G. Călinescu, istoria literară drept o componentă a celei generale) și Varia (având și o dimensiune confesivă, în textele despre Harry Brauner, Dan Setlacec și despre distrugerea „democratică“ a Editurii Minerva).
Primul capitol – care mi se pare, cumva, testamentar – este, de fapt, o istorie a literaturii române, camuflată sub învelișul comentariilor pe marginea edițiilor, pe care Z. Ornea le-a publicat în România literar\. De la folclor și etnografie și până la criticii postbelici, în fața ochilor noștri se desfășoară spactacolul de care vorbeam în preambul. Un spectacol paradoxal al istoriei literare: disciplină, nu-i așa?, „bătrânicioasă“, plictisitoare, relegată de-a dreptul de către conștiința prezenteistă. Dar pasiunea lui Zigu Ornea, asociată unei științe de carte deconcertante, transformă un peisaj arid într-un adevărat roman de idei. Un roman ale cărui personaje sunt nu autorii (cum s-a spus despre Istoria… călinesciană), ci cărțile și ideile pe care ele le poartă.
Spuneam că, pe lângă pasiune, tenacitate și devotament pentru cultura română, Zigu Ornea a pus în pagină și o mare modestie personală. Cărturarul nu dă lecții și refuză discursul emfatic. Totuși, știe să sugereze liniile directoare ale perspectivei sale istorico-literare, neschimbată în componentele ei fundamentale, din anii 1960 și până în clipa în care ne-a părăsit, și pe care sintezele sale o conțin.
Pe lângă calitățile enumerate mai sus, cred că trebuie să mai adăugăm una: măsura. Aceasta face diferența între Zigu Ornea și alți exegeți ai fenomenelor și personalităților dificile. Chiar când scrie despre idei cu care nu este de acord, el știe să le încadreze în context, desprinzând, cu sobrietate analitică, înțelesurile. Nu uită niciodată să sublinieze contradicția care face ca scriitori importanți – ca Mircea Eliade sau Emil Cioran – să aibă angajamente politice reprobabile. Istoricul literar mânuiește scalpelul cu finețe, separând ceea ce este meritoriu (literatura) de ceea ce este condamnabil (ideile politice). Pentru că, dacă este de datoria istoricului să identifice culpa morală, este obligația criticului să semnaleze valoarea literară. Z. Ornea știe să mânuiască ambele talgere ale balanței.
Toți „cei trei Zigu“ ne lipsesc astăzi. Însă în special ultimul, cel care milita, cu armele spiritului și cu argumentul istoriei, pentru civilitate, modernitate și pentru un spirit democratic în viața publică, ne-ar fi și azi de mare folos. Va trebui să ne mulțumim cu cărțile sale, din fericire multe și neatinse de trecerea timpului.