În Principalele curente ale marxismului, filosoful polonez Lezsek Kolakowski scria că esența regimului comunist este minciuna. În serialul Cernobâl regizat de Johan Renck după scenariul lui Craig Mazin concluzia este aceeași, minciuna este cea care ucide. Sursa principală a filmului a constituit-o Rugăciune pentru Cernobâl, cartea realizată în circa 20 de ani de documentare minuțioasă a scriitoarei bieloruse Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015. Ironia face că Svetlana Aleksievici, de profesie jurnalist, urmează unul dintre cele mai popularizate deziderate comuniste traduse într-un slogan celebru, Idi i smotri (Du-te și vezi), care a dat și titlul unui film minunat al lui Elem Klimov. Altfel spus, scriitorul era îndemnat să fie prezent în mijlocul muncitorilor, al oamenilor simpli pentru a le cunoaște viața, pentru a le înțelege gândurile și sentimentele, pentru a se face purtătorul lor de cuvânt într-o ficțiune cumva documentaristică, pentru care reportajul reprezenta interfața jurnalistică pe care realismul socialist o ținea la mare preț și pe care propaganda o modela convenabil. Acest lucru îl face și scriitoarea bielorusă cu deosebirea că, onestitatea în căutarea, aflarea și prezentarea publică a adevărului este incomparabil mai rea pentru un regim totalitar decât o adversitate politică, adevărul este dizidență. Astfel, scriitoarea a intrat în conflict cu administrația Lukașenko și aparatul statului totalitar, iar persecuțiile politice au obligat-o să se refugieze în anul 2000 în Franța și apoi în Germania. Pentru a reveni în patrie, la Minsk, în 2011. Recentele evoluții politice din Bielarus cu falsificarea grosolană a votului și măsurile violente împotriva contestatarilor regimului Lukașenko pe care scriitorarea le denunță o expun din nou ostracizărilor și amenințărilor.
Într-un fel, cărțile Svetlanei Aleksievici fac istorie, dar nu doar una propriu-zis literară, pentru că scriitoarea este interesată de un alt tip de istorie, în care emoțiile au partitura principală, o istorie a vieților minuscule, a „lucrurilor fără urmă“. „Istoria e interesată numai de fapte, emoțiile sunt lăsate pe dinafară. Ele nu sunt, de obicei, incluse în istorie. Eu însă privesc lumea cu ochii umanistului, nu ai istoricului. Sunt uluită de ființa umană.“ Literatura ei pornește de la aceste istorii orale, sub formele cele mai diverse, de la interviul transformat în monolog, în mic decupaj al unei memorii particulare la formatul discuționist care ține de specificul pe care-l desenează o antropologie a sociabilității în epoca comunistă cu micuța sa agora, chicineta, bucătăria care este repatriată familiei în perioada hrușciovistă după ce traiul la komunalka o colectivizase. Acest interes vizează pe omul sovietic, homocus sau sovok, asumându-și apartenența la această specie împărțită în patru ramuri, stalinistă, hrușciovistă, brejnevistă și gorbaciovistă, pe care o propune atenției în Vremuri second-hand. Este una dintre temele importane, majore ale cărților ei, cea de-a doua fiind una a decadenței, sau altfel spus dinamica tranziției către un nou tip de societate, de umanitate, cu degradarea nu doar a vechilor „valori“, dar și a acestei umanități luată prizonieră de idealurile ei. Dincolo de Marele Război pentru Apărarea Patriei mitificat și mistificat deopotrivă stă un mic război, cel din Afganistan, un eșec nu doar militar, ci și uman. Soldații de zinc este cartea care strânge mărturii zguduitoare despre felul în care acest război a afectat o întreagă generație tânără. al De asemenea, scriitoarea bielorusă a explorat impactul pe care accidentul de la Cernobâl din 26 aprilie 1996, cel de-al doilea eveniment capital al istoriei recente, l-a avut asupra oamenilor și asupra miturilor comuniste fondatoare, asupra ideii de eroism. Cernobâlul, războiul din Aganistan și prăbușirea URSS constituie o constelație indestructibilă proiectată în orizontul crepuscular al falimentului ideii comuniste.
Un demers similar cărții Vremuri second-hand poate fi întâlnit, fie că e vorba de literatură, fie că este vorba de film, în toate țările fostului lagăr socialist, după falimentul politic și economic și căderea ca popicele a regimurilor comuniste la finele anilor ’90, celebrele revoluții de catifea, cu excepția regimului-Ceaușescu. Au apărut astfel cărți de memorii, amintiri despre viața în comunism, despre acea viață la firul ierbii, care coagulează, cum spune Svetlana Aleksievici, „Miile de amănunte ale unei vieți dispărute“, elemente de istorie orală, revizitând epoca dintr-un unghi când estalgic, când ironic, nu resentimentar, nu vindicativ, nu entuziast, non-ideologic, aș îndrăzni să spun lucid, îmbrățișând o experiență umană fără precedent și deopotrivă o catastrofă ale cărei consecințe persistau. Dacă omul sovietic avea o conștiință revoluționară și inculcată adânc în ea o idee morală transpusă într-un scenariu eroic, omul de tranziție este un dezamăgit incurabil sau unul care recuperează „valorile vieții“ și o formă de libertate la o scară trivială, extrem de modestă pentru omul standardelor monumentale ale sacrificiului și suferinței: „Libertatea s-a dovedit a fi reabilitarea spiritului mic-burghez, îndeobște denigrat în Rusia.“ Toate aceste istorii personale, acest fragmente de viață privată, de memorie, aceste schije de afecte care compun mozaicul cărților Svetlanei într-un tablou organizat prin forța emoției transmise și a unor tipare mentalitare restabilesc demnitatea eșecului a „omului subt vremi“, a acelui anonim a cărui viețuire s-a transformat în supraviețuire: „Întreaga noastră sitorie am supraviețuit, nu am trăit.“ Pasiunea ideilor și implicit febricitările idealiste de care spiritul rus nu este străin, forța utopiei de a mobiliza energii, o anumită elevație la confiniile cu un ascetism indus al unei vieți aflate sub semnul precarității, a indigenței, frumusețea de netranzacționat a femeilor d’antan, dragostea față de cărți și situarea lor pe cel mai de sus prag al valorilor etc. configurează un timbru particular al acestor voci uitate, al acestor sensibilități care-și conservă inefabilul. Catastrofa imperiului sovietic dizolvat în 1991 este mai mică decât demobilizarea generală, pierderea idealului sau și mai grav a atracției față de orice ideal, prăbușirea valorilor până atunci indestructibile, cu alternativa unei mediocrități consumeriste, a unei bunăstări mic-burgheze lipsite de vocația eroicului și de măreția sacrificiului. Cele două momente care prefigurează Prăbușirea, cum își intitulează Kolakowski al treilea volum al trilogiei sale menționate mai sus, le constituie momentul accidentului nuclear de la Cernobâl și cel al războiului din Afganistan, ambele probând vulnerabilitatea Rusiei pe care Diderot o numea inspirat, „uriașul cu picioare de lut“ și căreia marchizul de Custine îi citea încă din secolul XVIII vocația totalitară. Dincolo de Marele Război pentru Apărarea Patriei mitificat și mistificat deopotrivă stă un mic război, cel din Afganistan, un eșec nu doar militar, ci și uman. Soldații de zinc este cartea care strânge mărturii zguduitoare despre felul în care acest război a afectat o întreagă generație tânără. De asemenea, scriitoarea bielorusă a explorat impactul pe care accidentul de la Cernobâl din 26 aprilie 1996, cel de-al doilea eveniment capital al istoriei recente, l-a avut asupra oamenilor și asupra miturilor comuniste fondatoare, asupra ideii de eroism. Cernobâlul, războiul din Aganistan și prăbușirea URSS constituie o constelație indestructibilă proiectată în orizontul crepuscular al falimentului ideii comuniste.
Svetlana Aleksievici privește Cernobâlul din unghiul istoriei personale a reprezentanților unor generații diferite și ca vârstă și ca educație, foști muncitori la centrală, țărani bătrâni, medici, soldați, strămutați de toate felurile, savanți etc. reproiectate la nivelul acelui strat adânc al unei conștiințe colective care a încasat șocul. Majoritatea celor care au depus mărturie revine asupra unui loc comun obsedant, stranietatea unui război fără război sau un război altfel cu un inamic invizibil, perfid și deopotrivă letal, camuflat în decorul prietenos al naturii, în apa cristalină, în iarba strălucitoare, în fructul copt atârnând pe ramuri, în haina pusă pe tine etc., un inamic care a reușit să se sustragă celei mai acerbe vigilențe a statului totalitar. În opinia scriitoarei bieloruse, o nouă istorie își face apariția, „istoria catastrofelor“, și o nouă cunoaștere și cu ea un alt tip de om, „omul de la Cernobâl“, iar „Lichidatorii“, cum au fost numiți cei care au fost în prima linie a izolării zonei, s-au ocupat cu o „treabă omenească neomenească“. Deși nu face această asociere direct, experiența Cernobâlului pare să transpună în real un capitol de apocalipsă, grozăvia vine dintr-o noutate absolută a nenorocirii și deschide un orizont de posibilitate terifiant. Toate mărturiile culese de scriitoare forează în adâncul ființei umane și străpung zidurile de minciună politică, de propagandă sovietică și postsovietică. Scriitoarea redă vocea celor fără de putere, a anonimilor ignorați și amalgamați în masele inerțiale și statisticile cu care lucrează statul totalitar.
Soldații de zinc urmărește trauma tinerilor soldați recrutați în războiul din Afganistan, transformarea acestora în niște roboți ucigași, imposibilitatea de a-și mai relua viața normală, după lăsarea la vatră, profilul criminal al ostașului educat după model sovietic. O altă generație sacrificată pe altarul unei aventuri eșuate a statului totalitar în beneficiul a ceea ce limba de lemn a propagandei numea „datoria internaționalistă“, sau a ceea ce unul dintre militarii prezenți acolo numește „socialism de război“. Ceea ce este mult mai deranjant în aceste mărturii vizează toată această barbarie, nu a războiului propriu-zis, ci a vieții cazone, minată de penurie, de absența echipamentului militar adecvat, de corupție și violență extremă. Acuitatea observației este amplificată de un dramatism care vine din sinceritatea ei totală, desfăcută de orice reziduu calofil: „Războiul e o lume, nu un eveniment… (…) Eu urmăresc emoțiile nu evenimentul.“
În cele din urmă, cui aparține toată această literatură? Cum se transformă în literatură aceste mărturii care nu au intenția și nici pretenția ficțiunii. Ei bine, o spune într-un jurnal de front jurnalista Svetlana Aleksievici: „Nu trebuie să inventez nimic. Pretutindeni în jur sunt fragmente de cărți esențiale. În fiecare om.“