În contextul demisiei colective din critica de întâmpinare a tinerilor și încă-tinerilor universitari, preocupați mai mult de indicele Hirsch decât de literatura română contemporană, se observă în ultimii ani o reluare a „ștafetei“ activității de cronicar de către critici din generația consacrată. Gheorghe Grigurcu, Dan Cristea și Ion Pop, Irina Petraș, Octavian Soviany și Vasile Popovici, Al. Cistelecan, Ioan Holban și Vasile Spiridon sunt semnături regăsite frecvent în revistele noastre, în acele pagini în care cărțile noi (de poezie și proză, de eseu și memorialistică, de critică și istorie literară) sunt citite „la cald“ și analizate „la rece“, nelipsind judecata de valoare. Toți acești comentatori sunt deopotrivă istorici literari, astfel că pierderea din câmpul actualității a reprezentanților generației 2000 de critici se compensează. Un istoric literar reputat are mai multă experiență de lectură, un gust mai fin și o încadrare mai exactă a autorului pe care îl citește în direcțiile deja conturate în epocile și perioadele literare. E drept că există și o anumită reticență în fața „noutății“ absolute, proclamate ca atare. Criticul experimentat are a-i explica și arăta autorului tânăr că aproape tot ceea ce scrie el s-a mai scris cu ani ori cu decenii în urmă; că volumele respective au făcut dată și sunt disponibile în biblioteci; în fine, că noutatea sa e ceva mai veche decât îi pare și că o frecventare a cursurilor facultăților de profil filologic îl va ajuta să înțeleagă asta.
Și în Alte cronici de la Snagov, volumul lui Dan Cristea, se remarcă știința de carte pe care autorul o pune în foiletoanele sale critice. Cronicarul literar de la „Luceafărul de dimineață“, scriind la o revistă lunară, nu săptămânală, poate alege mai ușor un volum important, fiind mai multe șanse să apară unul pe lună decât unul pe săptămână. Prin aceasta, selecția valorică a cronicarului este deja făcută. Ea nu rezultă, la Dan Cristea, în urma lecturii propriu-zise a cărților, ci încă înainte de a le deschide. Criticul alege de obicei nume consacrate; și chiar dacă are obiecții ori accente critice, profilul autorului comentat este unul bine conturat. Majoritatea numelor incluse în sumarul cărții sunt rezonante: Irina Petraș, Niculae Gheran, Marta Petreu, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Adrian Popescu, Gabriel Chifu, Dan Stanca, Nicolae Prelipceanu, Vasile Dan, Liviu Ioan Stoiciu, Grete Tartler, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Ovidiu Genaru, Horia-Roman Patapievici, Ion Mircea, Nora Iuga, Marian Drăghici, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Aurel Rău, Sebastian Reichmann… Autorii mai tineri comentați de Dan Cristea pot fi numărați pe degetele de la o mână: Florina Ilis, Andreea Răsuceanu, Andrea H. Hedeș, Andrei Novac. Cronicarul preferă deci autorii consacrați și pe care i-a mai comentat decât pe scriitorii unei prime „vederi“. Se poate spune chiar că Dan Cristea citește autori, și nu cărți, așa cum spunea că face G. Călinescu, ridicând și mai mult miza. Călinescu ajunsese să citească literaturi, văzând individualitatea scriitoricească în ansambluri tot mai largi în care putea fi regăsită și, totodată, focalizată. Dan Cristea folosește ocazia apariției unei cărți noi pentru a regăsi un autor ce îi este familiar, despre care a mai scris și care ocupă un loc important în ierarhia sa valorică.
Se explică astfel de ce în Alte cronici de la Snagov nu vedem „execuții“ critice; întrucât cei care le-ar fi putut prilejui lipsesc complet din sumarul cărții. Cronicarul pare, astfel, lipsit de „cruzime“, deși aceasta poate fi regăsită în însăși atitudinea ignorării cărților lipsite de valoare. Cititorul care caută în aceste cronici urme de „sânge intelectual“ împroșcat în urma ghilotinării se va consola cu un parcurs al valorilor confirmate și reconfirmate, în cazul cărora surprizele neplăcute sunt rare. Cu delicatețe, dar fără ezitare, Dan Cristea își formulează obiecțiile la cartea lui Ion Mircea Materia care ne desparte. Recitind acum cronica publicată în „Luceafărul de dimineață“, văd din nou cu câtă eleganță și, în același timp, abilitate își strecoară criticul observațiile în descrierea binevoitoare a cărții. Rezervele încep să fie exprimate odată cu al cincilea alineat, când Dan Cristea ia taurul de coarne: „Nu sunt multe exemplele de firesc, de simplitate a tonului, de lipsă de teatralitate și artificiu pe care să ni le ofere poezia lui Ion Mircea pe bune porțiuni din cartea sa, căci autorul îndrăgește sofismele, gesticulația pronunțată, expresia paradoxală sau ușor absurdă, cu aer sentențios“. Aceasta, totuși, nu este – încă – o obiecție, fiindcă o anumită formulă poetică poate fi utilizată cu aceeași îndreptățire ca și altele. Importantă e realizarea ei literară. După ce a descris formula, cronicarul se oprește exact asupra calității literare a versurilor care o ilustrează. Aflăm, astfel, că „versuri bune, cu dicție convingătoare, alternează cu altele, anodine“. Nu teatralitatea și artificiul poeziei lui Ion Mircea sunt deci amendabile, ci ilustrarea lor uneori neconvingătoare, versurile anodine amestecate cu cele bune. Urmează citate relevante pentru ca, într-un paragraf referitor la întreaga poezie a lui Ion Mircea, nu numai la volumul în discuție, Dan Cristea să conchidă politicos, dar dureros: „Un poet cu mai multă tehnică decât substanță propriu-zisă“. După această judecată, o laudă ulterioară („poemele cu adevărat memorabile sunt poemele de dragoste“) nu mai poate repara ireparabilul exigenței critice. Oricum, sângerarea va continua cu concursul cronicarului: „poezia din acest capitol erotic îmbină, într-un mod pe cât de ciudat, pe atât de fericit, calitățile poetului (…) cu defecte ale acestuia“. Dan Cristea se vădește a fi, în calitate de cronicar literar, un continuator al lui Perpessicius și Vladimir Streinu, care își formulau obiecțiile cu o eleganță formală desăvârșită. În urma cronicii asupra căreia m-am oprit rămâne un poet sacrificat, dar sacrificat nu degeaba, ci din prețuire pentru poezia mai valoroasă pe care ar putea să o scrie.
Criticul urmărește în cronicile lui anume „acele recurențe tematice constituite din senzații și reverii, din elemente sensibile, calități și imagini preferate care configurează ceea ce se înțelege prin «universul sau peisajul imaginar» al creatorilor de vârf“. Critica aceasta tematistă are nevoie, pentru a se exercita și aplica, de universuri literare bine particularizate. Dan Cristea fiind un critic preponderent de poezie, concluzia îmbucurătoare este că poezia românească oferă destule exemple de „peisaje imaginare“ ale unor autori diferiți, inconfundabili în expresia lor lirică. Cronicarul trece cu o vizibilă bucurie de la Ana Blandiana la Nora Iuga, de la Ovidiu Genaru la Adrian Popescu, de la Gabriel Chifu la Liviu Ioan Stoiciu, tocmai fiindcă poeții sunt foarte diferiți între ei, iar aceasta e o resursă a literaturii române contemporane. La antipodul criticilor generaționiști care fetișizează o poetică, Dan Cristea, ca și ceilalți remarcabili analiști de poezie (Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Al. Cistelecan), se bucură de multiplicitatea literară, o regăsește și o pune în valoare. O frază sintetică și inspirată încearcă să cuprindă lirica lui Adrian Popescu – și reușește: „Poezie metafizică, poezia lui îmbrățișează, chiar dacă nu direct totdeauna, două lumi, lumea de aici și lumea de dincolo, Pământul și Cerul, vizibilul și invizibilul, atrăgând, precum un magnet, o uimitoare diversitate de lucruri“. Dar asemenea formulări pregnante se însoțesc de analize: atente și metodice. Criticul citează des din cărțile de poezie comentate, scoțând versuri în prim-plan pentru a-și lega observațiile de ele. Așa cum un istoric literar are pentru fiecare interpretare cel puțin o notă de subsol, cronicarul are pentru o observație, la îndemână, versurile edificatoare.
Elegante, avizate și bine scrise sunt și editorialele din a doua parte a cărții, publicate tot în „Luceafărul de dimineață“. Dan Cristea se dovedește, în ele, un observator atent al realităților socio-culturale, fără să fugă de prezent în bibliotecă, dar recurgând la aceasta ca la modul ideal de înțelegere a ceea ce se întâmplă azi. Trecutul istoric și cultural (de la exilul lui Ovidiu la „Longinus“, opus de E.R. Curtius lui Aristotel, de la Maiorescu, mereu actual, la Călinescu, de la Bălcescu la Filimon…) poate și trebuie să fie revizitat, el oferind adesea chei de interpretare. Din păcate, aceste editoriale au avut tirajul restrâns al unei reviste culturale, cu un public de nișă la care educația civică și estetică fusese deja făcută. Unor editoriale de asemenea calitate intelectuală le-ar fi stat bine într-un cotidian cu largă audiență; dar mai avem noi astfel de ziare?…
Dan Cristea e un critic de mare finețe al actualității noastre literare, dând actualității un sens mai larg și întorcând-o mereu, spre a o compara, cu valorile devenite clasice și atemporale.