Atletul șchiop
Dimineața eram departe cu mîinile
înfipte în buzunare.
În spatele meu răsărea soarele în cea de-a șaptea zi
ploua, în biserică se ascundeau teama
și cele mai fierbinți jurăminte.
Am uitat de acel cuvînt spin în călcîi
atlet șchiop
căzut din dicționare.
Ieri l-am văzut pe sfîntul părinte papa în alb
rătăcind singur pe străzile pustii
ale Romei.
Era după ultima invazie a unui migrator invizibil.
Și cei din catacombe l-au văzut.
Călătoria
Dormea Dumnezeu știe de cînd.
Călătorea pe pluta albă subțire și transparentă.
Nu era nici un mal între cer și pămînt.
Căderea era incomparabilă ca un alcool vechi.
De ochi se lipsea vedea totul puțin mai devreme.
În sfîrșit și-a întîlnit bunicii nou-născuți singuri
ghiocei acolo în mijlocul unei cîmpii de gheață.
Mierla neagră
Am tuns scurt pînă la pămînt iarba
în curtea mea interioară.
Curtea mea interioară am uitat să vă spun
nu mai există
decît în memoria mea.
Am ascultat mierla neagră
cum cîntă.
Singură ea și-a făcut cuib
în curtea mea.
Mierla neagră nu mai există
am uitat să vă spun
decît în memoria mea.
Curtea mea interioară nu are de fapt
decît cîțiva pași și aceia
mărunți pe care cineva îi numără cu grijă.
Înapoi unul în plus.
Poemul ales
Sînt tatuat cu poemul ales.
Negru pe roșu.
Negru pe alb.
Negru pe galben.
Dimineața ridică ceața.
Literele de pe o scriere cu cerneală simpatică.
Arbori în flăcări torțe dulci
de salcîm.
Pe picioare pămîntul pe care l-ai bătătorit
desculț și liber.
Cealaltă față a ta ai întors-o degeaba.
Degetele au căzut singure fără soț.
Cărarea care se bifurcă
Sîntem mult mai mulți decît sîntem
strigă singur cuc
ceva totuși aici se adună pe nesimțite
ceva nu se lasă niciodată numărat
ceva cade nu se lasă cîntărit
nu nu sîntem singuri
și ce dacă se înserează
devreme întoarcem doar capul
pe cărarea care se bifurcă
în spatele nostru.
Există viață și după
Există viață și după îi șoptește fetița de nouă ani
bunicului său ce pășea tot mai ușor
un balon de oxigen se ridică deodată
ca un zepelin subțire la pas abia atingînd pămîntul
un fir de iarbă îi scapă din buze
precum o țigară umedă verde
un fir de ață albă baston de care se ține bine
legat ca de o umbrelă transparentă smulsă
brusc în sus de vînt
cerul e plin de baloane colorate azi exclamă fetița
de nouă ani ce zi de sărbătoare ce zi
universală e vîrsta treia.
Cititorul captiv
Tot citînd și citînd disperat din mine însumi
am ajuns și mai singur.
Captivul bibliotecii devastate.
Vedeam dimineața un miez de apă
o picătură de foc
pe limbă o pată de sînge nobil
al unei dinastii apuse
într-un ultim vers lizibil
o haină țesută de frig
din fire fine cristaline de ceață
un om cu trăiri totuși scandaloase
o stradă cu un singur număr
desigur impar
dedesubt trăiau toți ceilalți
claie peste grămadă
toți alergau în aceeași direcție.
Adevărul e o cofeină
Mai așteptăm puțin cu toții intră apoi în casă pe rînd
deschide fereastra să intre și vîntul
nu va fi uitat niciodată nimeni strigă cel din urmă
pereții casei se umflă ca la un zepelin pus la foc
continuu
pereții ei sînt transparenți
camera aceasta e încăpătoare e tot mai primitoare
vreau să zic
păsări ne iau ca întotdeauna înainte
deschid cîte un drum ce urcă coboară se prăbușește
cel rămas jos e tot mai mic ne face semne cu mîna
se pierde apoi în decor parcă a intrat în pămînt.
Ascult sirenele
A venit primăvara ascultă sirenele sfîșie aerul nou
de echinox
privit de sus de la ultimul etaj
privit de jos la pas alene de pe peluza de un verde
crud
aici nu mai locuiește nimeni
străzile lui sînt însă luminate e ziua de echinox
un loc totuși viu
sirene străpung ca un șiș aerul dimineții primenit
alergă aleargă înnebunite ritmic în aceeași direcție
porțile sudate ale caselor ferestrele cu obloanele trase
acoperișurile grele de plumb
ascund atîtea și atîtea glasuri subțiri de îngeri
neprihăniți abia apucă să cînte.
Ochii deschiși ai orbului
Moto
Despre mama n-am scris niciodată nimic.
Sînt prea slab să o fac.
Mi-ar trebui puteri pe care pot să le invoc cel mult,
nu să le și cîștig.
O, mamă! Punct.
Acum e acum.
Cei mai mulți și-au pierdut adresa.
N-ai unde le scrie n-ai cum să-i auzi n-ai cum să le vorbești
în șoaptă ori să țipi.
Iarba crește argintie pretutindeni noapte de noapte.
Plouă
o țărînă măruntă
neagră pulbere în vînt.
Țărmul pe care stai cu picioarele-n gol
clătinîndu-le.
Dinaintea ta dihania aia mică
numai aer și
picături slabe ca în deșert în ochii deschiși
ai orbului.
Ca să-i fiu recunoscător pămîntului
După o idee a lui Carl Sandburg
Ca să-i fiu recunoscător pămîntului din care zice-se
am venit
și în care zice-se voi dispărea
înnod vîntul și întorc ploaia să cadă acolo sus
peste pășunile raiului
unde pasc animale de demult
nemaivăzute
și cîntă în alte limbi în colivia lor verde nesfîrșită
păsări nemaiauzite
ce pești au fost mai întîi
apoi tîrîtoare, miriapode, patrupede, bipede
acum mîinile mele au penele lor spectrale
scriu acest poem.