Sunt în Frica, romanul de mari dimensiuni al lui Nicolae Breban, câteva scene puțin mai „epice”, încărcate și ele, firește, cu ideația autorului de pe copertă și cu simbolistica ficțiunii sale. Trei dintre ele mi se par ilustrative: nu numai pentru personajele focalizate în scenă, când unul, când altul, ci și pentru construcția înceată, cu o uimitoare răbdare, a acestui roman scris în aproape șapte ani (capitolul I, conform precizării lui Breban, a fost început în septembrie 2011, iar romanul, de aproape 700 de pagini, a fost încheiat în august 2018). Prima scenă, din ceea ce va fi o serie întreagă, îi alătură în cadru pe un „bărbătuș” moale și „neterminat”, un tânăr căruia îi e frică și de umbra lui, un om, aparent, fără însușiri și fără alt merit decât cel al ascultării, al supunerii, al ajustării; și o femeie superbă și dominatoare, o vajnică și înaltă activistă din perioada anilor 1950, mai precis, din aceea de după moartea „tătucului” Stalin. Cu o stare de spirit ce îl va însoți de-a lungul întregului roman, H.L.B., adică Horațiu Luca Bejan, „șoricelul” activând în presă, „viermele” social, înfricoșat de epoca în care trăiește, de teroarea anilor stalinismului, tremurând și transpirând, la propriu, cu palmele jilave și privirea mereu plecată în jos, ei bine, acest protagonist atât de puțin „eroic” al cărții lui Breban va fi „dresat” și luat în posesie de splendida Ligia Fărcașiu, Tovarășa, cu majusculă, sau Doamna, tot așa, cu literă mare și cu articol hotărât. (Cam cum era numită Tovarășa, în epoca următoare, nimeni altcineva decât Elena Ceaușescu.) Tovarășa îl lasă pe „șoricelul” fricos Luca să-i sărute mâna, apoi ambele mâini, apoi picioarele; și iată cum romanul politico-istoric și social devine ușor… brebanian, luând conținutul și formele viziunii acestui romancier atât de original. Luca se transformă într-un „câine” al Tovarășei, un câine credincios, care va fi îngăduit în intimitatea ei. Mai era puțin și îl vedeam pe erou mergând în patru labe prin locuința Tovarășei, dar ce i se întâmplă este chiar mai rău: „stăpâna” îl ține lângă ea ca pe un animal de companie și îi dă tot felul de sarcini, intime și publice, dintre care sărutatul mâinilor și picioarelor e cea mai plăcută. Protagonistul va fi câinele ei „de rasă” și totodată pajul, scutierul, servitorul, sclavul… Breban are imaginația bogată a acestui raport de servitute și de supunere, astfel încât „micul om” e acoperit literalmente, în roman, de asemenea termeni și trimiteri. Și lui îi place. Umilința și frica pusă în titlul romanului fac un melanj psiho-moral ce dă protagonistului o linie de comportament sadomasochist. Istoria din noua epocă face ce vrea din oameni, sub teribila dictatură a proletariatului în numele căruia se vorbește. Înfricoșat de timpul pe care îl trăiește, „micul om” se agață, el, de Tovarășa cea puternică și este fericit că-i poate fi serv și „cățeluș”.
Autorul reia povestea obedienței lui Luca și cu o altă femeie, o studentă care, de asemenea, îl va numi pe „eroul” nostru paj, scutier… Oare ce e prea mult e prea mult? Nu și la Nicolae Breban. O a treia femeie îl domină pe protagonistul nostru ce pare a nu se mai sătura de atâta dominație exercitată asupra lui. E vorba chiar de soția lui, cea care – aflăm – l-a dezvirginat pe „neterminat” și care, înfricoșată și ea de ce se întâmplă în jur, îi poruncește, aproape, soțului să o cultive pe Tovarășa. După cum se poate observa, departe de a se reține de la recurențe, reluări de temă, Breban adâncește tema și o explorează prin multiplicare de episoade similare. Iar intuiția lui de mare romancier este bună. Nu numai că, odată prins mecanismul de gândire al „micului om”, el ne va apărea pe deplin coerent și consecvent în supunerea și supunerile lui succesive. Dar ciudata pregnanță a eroului va fi dată, ca și în alte romane ale lui Breban, tocmai de slăbiciunea, sfiiciunea și insignifianța lui.
Trec la o altă scenă din Frica, o scenă-cheie, de data aceasta, care nu poate fi pusă într-o serie, dintr-un motiv de roman realist. În pofida nebuniei istoriei și a romanului care o exprimă, acesta se încăpățânează să fie unul realist. Cu toate dialogurile, monologurile, pasele ideatice și transele vizionare din uriașa ficțiune, o crimă, așa cum se întâmplă în scena respectivă, nu poate fi reluată cu aceleași personaje. Paginile în care „micul om” e obligat la confruntare deschisă cu Petre, un fost legionar pe cale să-și toarne „frații” noii stăpâniri, sunt antologice. Într-un mod iarăși specific autorului „șaizecist”, scena confruntării se întinde pe multe pagini și e dilatată dramatic, fără a-și pierde din intensitate, prin continua ei reflectare în conștiința protagonistului. Precum la Dostoievski, actul în sine determină o serie nesfârșit-deliberativă, o continuă revenire interioară la locul crimei. În romanul lui Breban a fost una accidentală, fiindcă „micul om” ar fi fost ultimul despre care ne-am fi putut închipui că ar băga cuțitul într-un alt om… Dar cine știe? Cine poate ști cu adevărat? Dacă întâmplarea aceasta tragică i se potrivește, de fapt, umilului personaj, iar arătosul Petre, bărbatul care poate cuceri orice femeie, este victima „șoricelului” insignifiant? Într-o compoziție lucrată cu subtilitate naratologică (lucru cu atât mai remarcabil, cu cât romancierul nu excelează la acest capitol, personajele, masculine și feminine, vorbind adeseori ca Breban însuși), personajul central dă și ia cuvântul naratorului omniscient, îi acceptă și îi interzice perspectiva lămuritoare. „Eroul” se refugiază în propriul sine atât de adânc încât nimeni, nici măcar Naratorul suprem, să nu poată afla ce se ascunde acolo. După care, în alte momente ale vieții sale și ale scrisului în niște bloc-notesuri ascunse și ele, tot revine asupra crimei, are procese de conștiință, chinuitoare deliberări morale. Dar chiar are o conștiință „șoricelul” nostru, ori se preface foarte bine, mințindu-se și pe sine însuși, cu tot mai mult talent, cu o artă dusă la perfecțiunea mistificării absolute? Iar autenticul, adâncul H.L.B. este el moral ori amoral? Este speriat sau se preface a fi? Iar dacă îi e frică – și îi este, după toate semnele –, nu cumva are o plăcere intensă și perversă în a trăi această proprie frică, în a o explora și a o stimula pentru a tremura fericit? Chiar dacă, din păcate, finalul acestui mare roman este unul forțat, după mine, admit că există o posibilitate ca viziunea romancierului asupra lui Luca să triumfe. Voi dezvălui deci finalul, fiindcă oricum cărțile lui Breban sunt prea groase pentru a fi citite, și mulți „sar” direct la sfârșit, convinși că astfel au înțeles tot… Într-un episod extraordinar, dar care mi se pare neverosimil și inautentic, „șoricelul” o va sugruma tocmai pe Tovarășa, Doamna și Stăpâna lui, de ce?, aici e neverosimilul: pentru a răzbuna condamnarea unui fost mentor al lui. O crimă făcută cu sânge rece, din motive morale: asta e prea de tot.
O a treia scenă, cu succesiunea de episoade care o precedă și îi urmează, nu mai este dostoievskiană, ci pur brebaniană. Fascinat până la obsesie de un alt tip de raport, de o altă relație, maestru-ucenic, învățător-discipol, înțelept-novice, romancierul îi proiectează în logica aceasta relațională pe tânărul personaj central și pe maturul Ion Nistor, figură interesantă și el, da-da, interesantă, domnii mei, cum ar scrie și tot scrie „povestitorul” din Frica. Ha-ha, v-ați speriat, domnii mei? ar continua el sarcastic și tot mai polemic, povestindu-ne apoi pe zeci de pagini de ce este Nistor interesant, ce înseamnă de fapt interesant, până când și până unde rezidă interesul față de Nistor, naționalistul devenit comunist de nădejde, superbul exemplar masculin, da-da, superb, domnii mei, dar nu cum vă gândiți voi, puțin geloși, nu-i așa?, pe oricine vă concurează, nu-nu, Nistor e interesant și superb în alte sensuri decât cele comune cu care continuați să operați. Poate inconștient! Compoziția lui Nistor devine un vârtej epic și stilistic tipic brebanian, un fel de întrecere între personajul respectiv și autor de a vorbi cât mai mult și mai dens, de a provoca interesul și a șoca auditoriul. În contextul limbajului de lemn utilizat până la sațietate în anii 1950, discursurile comunistului Nistor sunt halucinant de extinse și profunde; iar când personajul pare că a intrat în delir, prozatorul are la îndemână un alibi: pe masă sunt multe sticle de vin golite de Nistor, în fața noastră, cu sifon. Ca să nu mai vorbim de tărie. Înfruntând calm riscurile parodierii, nefiindu-i vreodată teamă de ridicolul posturii auctoriale, tematizând și problematizând chiar ridicolul, eșecul, ratarea, romancierul va face din Ion Nistor un personaj memorabil, reușind astfel un tur de forță. Alături de „micul om”, „șoricelul”, „novicele” H.L.B. și de „carnasiera”, „stăpâna”, Tovarășa, maestrul, mentorul Nistor întregește galeria tipologică. El va cădea în dizgrație și va ajunge, urmărit de ura vajnicei activiste, un ins hăituit și, finalmente, condamnat.
Ca să închei însă pe o notă mai senină cronica la acest roman excepțional (în pofida finalului tras de păr), să spun că atât de preocupat este Breban de raportul maestru-discipol sau stăpân-serv, încât în niciuna dintre sutele de pagini nu se face o minimă portretizare a… fetițelor protagonistului. Dacă n-a fost loc!…