I
Mă trezesc. Închid radioul cu ceas. E 6h00. Îngerii mă-nconjoară. Își bat joc de mine. Eu îmi scot pijamaua. Îngerii întorc capul. Mă dezmorțesc puțin. Mă îndrept spre baie. Îngerii vin după mine râzând. Mă ciupesc de fund. Scot limba la mine. Iar eu o iau la fugă. Mă-nchid în baie. Mă uit în oglinda pătrată. Sunt neras. Dau drumul la robinet. Apa țâșnește. Curge. Mă spăl pe față. Mă strâmb. Mă dau cu cremă de ras. Mă opresc. Mă întorc spre radioul de pe mașina de spălat. Îi dau drumul. Venus in Furs – Velvet Undergound. Mă rad. Acum am pielea netedă. Mă spăl pe față. Mă șterg pe față. Îmi trag un after-shave. Zâmbesc larg în oglindă. Am de-acum o față nou-nouță. Deschid ușa. Ies. Mă uit strâmb la îngeri. Îngerii dispar. E 6h45.
Micul-dejun
Pun pe masa din bucătărie: ceașca de cafea, untul, dulceața de caise, cutia de Leximol. Îngerii pun pe masă: pâinea lor bio, banana lor din Bolivia, mierea lor albă din Agadir, uleiul lor de măsline din Demnate. Mănâncă încet. Eu îmi beau cafeaua. Nu mănânc nimic. Înghit și vitamina care-mi aduce fericirea. Îmi aprind prima țigară Marlboro din dimineața aceasta. Îngerul cu patru aripi, cel mai tânăr, cred, dintre ei, îmi dă o scrumieră. Îngerii se duc pe balcon. Iar eu pun ceașca în chiuvetă. Mă spăl. Spăl scrumiera. Pun borcanul cu dulceață la loc, în frigiderul meu american Philco. Îmi dau the boots cu ceară. Îmi trag niște blugi și o cămașă neagră din bumbac. Mă pieptăn. Mă pieptăn din nou. Nu-i nici o afacere să ai un păr de tip maghrebian, nici lins, nici creț – mai ales dimineața. Îngerii intră în acțiune: păr negru dat cu gel, costume bleumarin Prada, cămăși albe strânse la mijloc, cu gulere italienești și trei nasturi deschiși, pantofi negri ciocați (tot italienești, cred). Cu casca pe cap, îmi încalec motocicleta. În spate, un ghiozdan negru din piele de cămilă. Sunt în întârziere. Iar Perfect Day țâșnește din iPhone.
La birou
Îngerii vin după mine călare pe-un scooter. Se fofilează printre mașini. Urlă după mine. Eu măresc sonorul iPhone-ului. Perfect Day îmi explodează în căpățână. Cursă nesfârșită, infernală. Mă prefac că nu văd nimic, că nu aud nimic, că nu spun nimic. Ajung în fața clădirii. Big Apple Electronics, etajul al 4-lea. Îmi leg motocicleta de-un copac. Urc scările patru câte patru. Deschid ușa metalică. Dau nas în nas cu patronul meu M și cu îngerii-mbrăcați în Prada. Realizez că s-au împarfumat cu Just Different de la Hugo Boss. Îngerii îmi citesc gândurile: de ce un latino? Fragranță undergound. Parfumul îngerilor decalați. Notele lui de mentă glacială și de cashmeran creează o esență palpitantă care stârnește dorințe. Femeilor le place prospețimea și caracterul ei. Hugo Boss, apă de toaletă, 100 ml, 52 de euro. M iese din încăpere și trântește ușa. Mă duc la mine în birou. Roșcata – împart biroul cu ea – spune: „Bonjour! Ai întârziat. Într-o zi, o să te omoare.“ Butch Cassidy și Sundance Kid împreună împotriva patronului M. Bang! Bang! Roșcata izbucnește în râs. Sânii ei mari tresaltă, umerii nu. Chapeau! Îi fac cu mâna. Îngerii mei îi masează ceafa și pielea capului. E fericită ca un înger. Iar eu clasez dosarele de care trebuie să mă ocup astăzi. Casc. Introduc niște documente confidențiale în tocătorul de hârtie. Casc. Aranjez niște oferte. Dau drumul computer-ului. Navighez pe internet. Și-apoi ascult banda originală a Nașului. Simt că sunt în plină formă. Îmi sfidez colegii. Îngerii plutesc prin fața Roșcatei, îmi place de ea. Este ora prânzului. Mă opresc.
La Bedaine
Cobor scările patru câte patru. Roșcata, după mine. E-mbrăcată în negru și-are niște Rangers în picioare. Un piercing în nara dreaptă și-un ac de siguranță în urechea stângă. Nu o bag niciodată în seamă, dar știe că-mi place de ea. Ceea ce avem în comun: îl detestăm pe M. „Pe viață și pe moarte.“ Astăzi vom mânca la restaurantul La Bedaine. Roșcata e plinuță și-nnebunită după filmele lui Bruno Dumont. Chestia asta mă enervează uneori; alteori, nu. Uneori sunt de-a dreptul gelos pe realitatea asta obiectivă, dar o ascund bine. Ce are acest Bruno Dumont în plus față de mine? Na, puteți voi să-mi spuneți, voi care vă țineți peste tot după mine? Nu știți? E bine atunci! Și-i plac și obiectiviștii americani. Rahat. Da’ ăștia cine mai sunt? Da, știu că nu știți. Demarez motocicleta; în spatele meu, tronează Roșcata. Motocicleta bubuie și pornește. Cinci minute, zece, douăzeci, o jumătate de oră. Suntem în fața restaurantului La Bedaine. E 12h30. Ei au ajuns deja. „Ați rezervat?“ „Nu, doamnă.“ „Instalați-vă la masa aceea din mijloc. E bine?“ „Da, da, e bine.“ Ne așezăm. Ne uităm la tabloul pus pe caloriferul din fața noastră. Mă uit la Roșcată. Roșcata se uită la mine. Comandăm supa din meniul zilei și niște apă plată. Îngerii mănâncă deja un biban cu legume și beau vin roșu. Îngerii mănâncă în liniște. Noi mâncăm privindu-ne unul pe celălalt. Ne mâncăm. Ne privim. Ne privim și ne mâncăm. Lou Reed îl mănâncă pe Johnny Rotten. God Save the Queen mănâncă Walk on the Wild Side sau viceversa. Plătim și plecăm. Îngerii – în mod deosebit cel mai în vârstă dintre ei, care seamănă puțin cu Fassbinder – n-au terminat; își mănâncă tarta cu mere și-și beau cafeaua. Roșcata și cu mine suntem deja în drum spre start-up-ul nostru. Sânii mari ai Roșcatei mă încălzesc pe din dos. Dosul meu visează la sânii mari ai Roșcatei. Și ea fredonează: doo, doo, doo, doo, doo, doo, doo, doo…
Echipa
Din echipă fac parte Kim, Abdelkader, Appolinaria, Roșcata și eu. Kim e programator. Abdelkader e pixel artist. Appolinaria este regina DTP-ului. Roșcata este stagiara mea game designer. Brațul meu drept. Gameplay-ul firmei: fiecare pentru el și toți pentru Boss. Dar acest gameplay nu ne privește – pe Roșcată și pe mine – din diverse motive. N-aș știi să le explic aici acum. Kim, Abdelkader și Appolinaria își vorbesc numai pe șoptite sau prin SMS-uri sau prin mail-uri. Din când în când, dispar toți trei din birou. Și-atunci simțim un oarece miros de pucioasă și de Nutella. De altfel, ei mănâncă destul de multe tartine cu Nutella. Dimineața, la prânz și seara. Apoi îi vedem din nou în birou, murmurând. Kim se uită la Abdelkader care se uită la Appolinaria. După aceea, Apollinaria se uită la Abdelkader care se uită la Kim. Se uită unii la alții. Se uită la noi prin gaura cheii. Și vorbesc din nou pe șoptite. Munca lor este întotdeauna chirurgicală, impecabilă. Din când în când, se închid în birou, întorc de două ori cheia în broască și nu mai ies decât după o săptămână sau două. Ascultă Sunday Morning la maximum. Acest hold-up muzical ne dă dureri insuportabile de cap și de dinți – Roșcatei și mie. Boss-ul spune că într-o firmă capitalistă trebuie uneori să le sugem sângele copiilor noștri și fraților noștri și surorilor noastre. Prostii. Chestia asta nu ține la noi. Îngerii fac tai chi în fața clădirii. Mă prefac că nu-i văd atunci când îmi iau la revedere de la Roșcată.
Traducere de Linda Maria Baros