Coregraful belgian, regizorul de scenă și cineastul Wim Vandekeybus ne-a mai vizitat de două ori cu Compania sa Ultima Vez, creată de el în 1986, în cadrul spectacolelor aduse în țară de eXplore dance festival în 2010 și în 2012, festival a cărui inițiatoare, Andreea Căpitănescu, este și de astă dată cea care a făcut posibilă revenirea în țară a acestui creator atât de special. Prima oară el a venit cu spectacolul Monkey Sandwich și cu două filme, iar la cea de a doua vizită cu spectacolul booty Looting, în care un loc egal cu dansul și cuvintele rostite când și când de dansatori a fost acordat fotografiei realizate în timp real pe scenă, rezultatul fiind proiectat pe un ecran, iar spectatorii putând compara continuu corpurile în mișcare și fotografia fixată în timp.
Și la această recentă vizită, din prima lună a acestui an, pe scena mare a Teatrului Național București, cu spectacolul TRACES al Companiei sale Ultima Vez, Wim Vandekeybus ne-a încântat, din nou, cu fantezia sa debordantă, cât și cu dăruirea interpreților săi de dans contemporan, excelenți performeri, în egală măsură dansatori și actori, Alexandros Anastasiadis, Borna Babić, Maureen Bator, Davide Belotti, Pieter Desmet, Maria Kolegova, Kit King, Anna Karenina Lambrechts, Magdalena Oetti și Mufutau Yusuf. Compania, chiar dacă își conservă numele și stilul, are o componență total diferită față de cea de la vizitele anterioare. Împlicarea creatorului Wim Vandekeybus în spectacolul prezent este totală, el fiind cel care a scris scenariul, a gândit regia și coregrafia, dar și scenografia, chiar dacă în colaborare cu Tom de With, cât și designul luminilor, componentă importantă a acestei creații, și în acest caz în colaborare cu Francis Gahide. Spectacolul TRACE este o coproducție realizată cu mai multe instituții din Belgia, dar și în colaborare cu Europalia România și de aici este cazul să pornim, căci acest coregraf de dans contemporan , cu totul special, chiar este contemporanul care ia în seamă cele mai recente drame din lume, în acest caz una dintre dramele României, cu efect major și cu îndelungate consecințe – tăierea pădurilor. Ce păcat că decidenții din lumea politică românească nu sunt iubitori de dans. Ar fi aflat că neputința lor de a stopa tăierile ilegale de păduri a ajuns subiect de spectacol pe o scenă internațională. Premiera acestei noi creații a avut loc nu de mult, în noiembrie 2019, la Bruxelles, pe un colaj muzical din piese scrise de Trixie Whitley, Marc Ribot, Shahzad Izmaily, Ben Perowsky și Daniel Mintseris. Capacitatea de expresie plastică a corpurilor dansatorilor Companiei Ultima Vez, implicarea lor cu toată ființa în fiecare gest, continuă să fie impresionantă, dar de astă dată scenaristul și regizorul, același cu coregraful, a lungit excesiv unele scene de legătură între momentele exprimate exclusiv prin dans, scene care au diluat spectacolul ca întreg. Ne-am desfătat în schimb deplin cu explozia și intensitatea dăruirii dansatorilor, din dansul cerbilor de exemplu. Și cu această ocazie mi-am adus aminte ce coregrafi români au evocat simbolic dansul cerbillor, și anume Alexa Mezincescu în Timpul Cerbilor, care era timpul dragostei, și Ioan Tugearu în Țipătul Cerbului, care era țipătul dinaintea morții. Revenind însă la spectacolul TRACES, simplitatea îmbrăcăminții, piepturile adesea goale ale bărbaților, ca și picioarele goale, fără încălțări ale tuturor interpreților, permiteau receptarea simplă, directă, a mișcării fiecărei porțiuni a corpului, împreună cu linia întregului. Alături de cerbi și urșii au fost eroii evocați în spectacol, eroi afectați de distrugerea ambientului lor natural, pentru ca în final să se arate, cu claritate, că în ultimă instanță chiar omul este principala victimă a acestor tăieri nesăbuite, căci spectacolul se încheie cu un copac enorm, care taie scena în două, zdrobind sub el pe una dintre dansatoare. Frumoasă palmă ne-a dat Wim Vandekeybus, dar oare se va înroși vreun obraz dintre acelea care ar trebui să simtă această palmă?
Spectacolul TRACES al Companiei Ultima Vez, este un strălucit exemplu de dans contemporan, nu numai eliberat stilistic de orice canoane, dar hrănit substanțial din problemele care ne frământă astăzi.