Indivizii pregătiți deopotrivă pentru scenă și roman au ceva din spiritul celor dornici să urce oricând pe un montagne russe. Furați sau împovărați de sentimentul jocului, ei sunt gata să sufere la înălțime, sperând în secret ca mecanismul să se blocheze; iar suspendați, ei pot medita, în voie, altfel. Rebelii seduși de dramaturgie se văd deodată nedesăvârșiți. Câștigați de proză – la fel ca poeții care scriu roman – primesc a doua viață artistică. De la Matei Vișniec, Mircea Daneliuc, Horia Gârbea, Petre Barbu, Vlad Zografi, până la Maria Manolescu putem observa că ei nu admit, de fapt, un singur fel de manifestare artistică. Ceea ce nu asigură romanul îndeplinește scena, și invers. Pentru scriitorii navetând astfel între genurile literare, lumea rămâne carnavalul în care măștile nu ascund mare lucru, doar exagerează. Ei scriu cu certitudinea intuiției care trebuie să aibă însemnătate publică. Numai că cei talentați nu pot lăsa la vedere esențialul, nici într-o parte, nici într-alta. Dintr-un soi de pornire venală, sentimentală la rădăcină, ei păstrează mereu ceva ascuns, răpuși de sensul ludic al fibrei lor interioare.
Dacă cineva reia astăzi romanele Mariei Manolescu, va pune în seama exceselor ori denaturării toată suceala protagoniștilor: de la exaltații suprarealiști de sub tranziție la cei implicați în mineritul psihologizant. Astfel, cele două romane ale Mariei Manolescu apărute la distanță unul de celălalt confirmau un imaginar generos: Halterofilul din Vitan (2006) prezenta un adevărat spectacol absurdist al tranziției, cu personaje tipice pentru vremurile obscure, dar cu posibilități fabulatorii. Maria Manolescu gândește lumea numaidecât ca una a scenei, cu ciudați erotomani străpunși de absurd într-o comedie neagră a erorilor. Ea parodiază himerele actualității cu certitudinea că doar prin șarade triviale putem redobândi exigențele uitate. Haos al simțurilor, carnaval al măștilor grotești, dezmăț paroxistic, viermuiala caricaturală cu reuniuni intertextuale se descopereau în toate coaja unei lumi regizate de autoare. Cu talent pentru înscenare.
Proza Mariei Manolescu expune o lume nebună-nebună, în care miraculosul crește din contaminări cu destine neverosimile, ca și cum indivizii se regăsesc somnambulici în viață ca altcineva. Nehotărâtă ce să facă cu intriga, scriitoarea pune de toate într-o farsă a României tranziției. Haosul netemperat din primul roman se îmblânzește în Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (2010), unde trama se distanțează de parodic și se transferă în iraționalul dintr-un turnir compulsiv: textele fiului mort păstrat în frigider de mama suferindă de sindromul Tourette sunt continuate de femeie; Maria Hristescu avea ceva în plus față de boala amintită: rezolvarea autoficțională insuficientă făcea ca antidotul ideal să fie dimetiltriptamina (DMT), ce deregla simțurile și realitatea, alterând ego-ul până la anulare și provoca imaginația rațională. Din conflictul realităților, eram purtați în lumile supranevrotice ale unor memorii volatile. Am scris despre toate prozele Mariei Manolescu pentru că, la vremea debutului, ea era printre puținii autori ce revendicau teritorii din ceea ce alții declarau falimentul imaginarului. Forța caricaturizantă, realitatea inconștientului și comicul satiric gravitau în jurul unei duble dereglări: anxietatea și scrisul. Terapie și obsesie în același timp.
Dispar lumile caricaturale și compartimentele iraționalului în recentul Vânători-culegători. Potențialul exploziv se relativizează, analizând drama unui cuplu în care o scriitoare luptă cu amenințarea rutinei lângă un bărbat neinteresat de viitor. Doar că Petra Ionescu, protagonista romanului, vrea să scrie o piesă de teatru și să împlinească cumva relația de șapte ani cu Vlad, care nu merge nicicum spre căsnicie, dimpotrivă. Așadar, la un prim nivel, romanul radiografiază fragilitatea cuplului rătăcit în alternative: lucrând în publicitate, Petra visează la teatru și munca cu Marele Regizor, în vreme ce IT-stul Vlad Bălan se retrage în dependențe narcotice ca și cum ar demisiona din viață. Perspectiva cuprinde câteva luni din viața Petrei la 30 de ani după moartea tatălui (la Revoluție). Astfel că, la un al doilea nivel, libertatea câștigată tragic se suprapune cu interogația alteia, ramificată în creație, iubire și feminitate. Teoria antropologică a vânătorilor-culegătorilor aici se insinuează, filtrată prin piesa de teatru cu același nume. Și tot astfel, tema absenței, ca în toate romanele scriitoarei, asigură problematizări la toate nivelurile.
Dar să rămânem la tema care se reia în titlu: în frunte cu Peter Gray (menționat și de autoare), psihologii atestă că natura umană se înțelegea ideal prin aceste categorii primitive. Vânătorul din societățile arhaice se umilea față de ceilalți când animalul ucis era important, pentru că, sufocând orgoliul, binele colectiv triumfa de la sine. Maria Manolescu topește simbolic procedeele în magma unui mic vulcan social. De pildă, discursul cuprinde texte din toate genurile, la fel cum încercase D. R. Popescu cu vreo două decenii în urmă în Falca lui Cain. În plus, textul dramatic scris de Petra proiectează mise en abyme drama actualității imediate. Contrapunctul e la tot pasul și așa mai departe. Reinterpretată, teoria s-ar aplica astăzi mai degrabă iubirii, iar dezvăluirile și confesiunile se înlănțuie după modelul tragediei grecești, dar numai la nivel conceptual.
Maria Manolescu își conduce eroina prin infernul de catifea al relațiilor și creației în impas, lansând gesturile previzibile din resemnarea actuală: conceptul de familie și părinte se perimează, biserica e ultraconservatore, lumea politică atacă ceea ce trebuie să protejeze și așa mai departe. Fiind o înotătoare matură din jungla urbană a Bucureștiului, înarmată cu sentimente amestecate, peregrinarea Petrei, de la vacanța de la „2 Mai“ la evenimentele „rezist“ trece prin cercurile unui purgatoriu interiorizat: dacă Vlad nu vrea copii, nici căsnicie, ea se reorientează bovarică spre Murgu și-apoi către ceea ce s-ar numi condiția feminității ultragiate. Concomitent cu indeciziile sentimentale și teoria ipocriziei generalizate, ea scrie o piesă terapeutică în care protagoniștii reiau, cum spuneam, schema din realitate, dar cu deplina libertate a destăinuirilor intermediate de naratoarea-pacientă. Autointitulată orfană, cu tatăl dispărut demult și cu o mamă „troglodită“, decăzută, Petra întrezărește în prezențele feminine din familia Bălan ceea ce-ar semăna cu un răspuns la drama ei neconsumată. Complică analizele, suprapune destinele feminității, decide de la cu sine putere ce au ceilalți de zis, iar când surprinde un sărut narcotic între iubit și actorul Mugur (un „shotgun kiss“), se însingurează kafkian-triumfătoare, dar puțin timp, pentru că adevărul nu e niciodată la vedere.
Ia prim-planul felul cum Maria Manolescu dramatizează suprapunerea adevărului cu iluzia și ereditatea răsucită. Dincolo de labirintul relațiilor, de măști și impuls creator, rămâne vinovăția. Autoarea construiește procesul unei defulări social-artistice pus în seama unui Joseph K. la feminin. Când tentativele eșuează, teoria vânătorilor-culegători se conturează la alt nivel conceptual decât cel adresat, ca până atunci, iubirii și voinței de putere din cuplu. De la vinovăția de gen – a femeilor responsabile pentru dispariția vânătorilor-culegători din simțiri (iubire-vânătoare) –, la cea revelată (Vlad e, brusc, eroul modest din mijlocul protestatarilor), asistăm în final la mistificarea eredității. Vânătoarea unui semn din partea tatălui mort devine un nou proiect de viață, în care protagonista, „vânătoreasă“ asumată, știe că este în sfârșit vrednică să ucidă iubirea pentru a vâna libertatea.
Autoarea rămâne o expertă a transcrierii stărilor revelatorii, iar în acest sens, reacția din spital la gestul bărbaților iubiți este antologică. După cum hibridizarea genurilor și trecerea din kitsch în artă conceptuală se derulează pe fondul unei teorii care duce cititorul spre un final al asumării, al seninătății și independenței. Firește că, la o anumită lectură, romanul se citește ca unul al eliberării feminității din prejudecăți, iar arta, ca revoluția, dau un sens memoriei și pornesc istoria. Maria Manolescu scrie însă un roman în care istoria este amânată și lipsită de sânge din cauza depresiei, iar numai sensul civic unește anxietatea cu noii treziți în rol de vânători.
Vânători-culegători este romanul Electrei din generația #rezist, un manifest al femeii captive între vârste și reprezentări, dar care-și traduce sieși drama în toate genurile.
Parabola unei vânători interioare, extinsă pe toate domeniile din care libertatea se vede mai bine, Vânători-culegători este cel mai bun roman al Mariei Manolescu.