Arta florentină din quattrocento

Recenta sărbătorire a 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci a prilejuit o serie de manifestări de mari dimensiuni consacrate diverselor aspecte ale creativității unui geniu multidisciplinar, unic în istoria omenirii. În același timp însă, aniversarea a favorizat un însemnat efort de reevaluare a condițiilor în care s-a format Leonardo, a peisajului artistic florentin din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Dintre ele, cea mai importantă a fost expoziția monografică dedicată lui Andrea del Verrocchio, prezentată, în variante diferite, mai întâi la Florența și, ulterior, la Galeria Națională din Washington. Cunoscut mai ales ca sculptor, Verrocchio (c. 1435-1488) face parte din rândul acelor artiști al căror nume este adesea menționat, dar a căror viață și operă sunt pline de semne de întrebare. Ca întotdeauna când vorbim despre un creator din Quattrocento, punctul de pornire este schița de portret inclusă de Giorgio Vasari în Viețile, pictorilor, sculptorilor și arhitecților. Aprecierea biografului nu este tocmai favorabilă: „Florentinul Andrea del Verrocchio a fost, în vremea sa, aurar, sculptor, gravor, pictor și muzician; e adevărat însă că în sculptură și în pictură a dat dovadă de-o manieră puțin cam aspră și lipsită de căldură, însușită mai curând printr-un îndelung studiu decât primită ca o binefacere a naturii.“

Incluzând circa 50 de exponate, manifestarea de la Washington propune acum o binevenită reevaluare a moștenirii lui Verrocchio. Pe de o parte, atrage atenția asupra ansamblului creației sale și a modului în care împrumuturi de idei și metode, ce corespund diferitelor materiale pe care le-a folosit, au condus la interesante polenizări încrucișate, dând naștere la lucrări pline de inventivitate. În al doilea rând – și cel mai important – justifică rolul central ocupat de Verrocchio în ecosistemul artistic din Florența lui Lorenzo Magnificul.

Influența pe care a exercitat-o asupra generației de artiști care i-au urmat, nu poate fi îndestul subliniată. Printre cei care au trecut prin atelierul lui Verrocchio se numără Leonardo, Botticelli, Lorenzo di Credi, Domenico Ghirlandaio, Perugino – ultimii doi fiind maeștrii lui Michelangelo și, respectiv, Rafael. La o considerare mai atentă, aproape toate frescele Capelei Sixtine au fost concepute de pictori asociați direct sau indirect cu Verrocchio!

Cea mai mare surpriză a expoziției este un ansamblu de desene, reprezentând pentru florentini punctul de pornire pentru orice experiment artistic. Multiple schițe demonstrează o libertate de exprimare și o vioiciune fără precedent. Desene în cărbune sunt marcate de un nou tip de tridimensionalitate, fiind printre primele imagini din arta peninsulară care folosesc tehnica sfumato-ului care va fi adusă la perfecțiune de Leonardo. Studii de draperii stau și ele mărturie pentru originile artei genialului său elev, trimițând direct la minuțioasele desene pe aceeași temă prezente în prima sală a retrospectivei Leonardo de la Luvru. De altfel, spațiul respectiv a fost dominată de o lucrare monumentală a lui Verrocchio – Cristos și Sfântul Toma – existând o legătură evidentă între modul în care este reflectată lumina de faldurile din bronz ale veșmintelor celor două personaje și desenele lui Leonardo care înconjoară sculptura mentorului său.

La Washington, „Verrocchio: sculptor și pictor în Florența Renașterii“ începe tot cu o statuie de bronz – David cu capul lui Goliat – care ocupă un loc central în triada de creații cu aceeași temă ce jalonează sculptura florentină. Dacă David-ul lui Donatello este marcat de o eleganță elenistică și cel de marmură al lui Michelangelo exprimă forța plină de încredere în sine a tânărului său creator, personajul lui Verrocchio – al cărui model se pare că a fost tânărul ucenic Leonardo – pare cel mai veridic, cel mai realizat psihologic… Inventivitatea lui Verrocchio este evidentă oriunde te-ai uita. Cu o construcție spiralată, Putto cu delfin este prima sculptură renascentistă menită a fi văzută din multiple unghiuri, violând canoanele timpului. Doamnă cu flori reprezintă un bust de femeie ale cărei mâini sunt parcă mai expresive decât chipul. Paradoxal, regăsești aceeași privire absentă în portretul Ginevrei de’ Benci – unul dintre punctele de vârf ale colecției permanente a Galeriei Naționale – realizat de Leonardo cam în același timp. Este o dovadă suplimentară a corespondențelor nebănuite pe care o manifestare ca aceea de la Washington le poate pune în valoare.

Aprecierea picturilor născute în atelierul lui Verrocchio a fost dintotdeauna marcată de dificultăți de atribuire. La vremea respectivă, era absolut firesc ca maestrul să definească o anume compoziție – „disegno“ – iar ucenicii să contribuie la realizarea unor elemente individuale, în funcție de talentul și de experiența fiecăruia, maestrul făcând doar mici retușuri finale. La Washington, au fost grupate circa o duzină de picturi asociate cu atelierul lui Verrocchio – majoritatea reprezentând Fecioara și Pruncul și având o structură similară. Într-unul dintre tablouri, împrumutat de la Berlin și atribuit mâinii lui Verrocchio, silueta pruncului divin, parțial învelit de o mantie albastră, are o sculpturalitate neobișnuită, iar figura Fecioarei este plină de o delicatețe și de un aer misterios pe care-l asociem cu pictura lui Leonardo. Meticulozitatea redării broderiilor și a texturii veșmintelor, vibrând în lumină, amintește faptul că Verrocchio și-a început cariera într-un atelier de orfevrărie. A observa toate aceste legături dintre multiple medii de exprimare artistică în Florența Renașterii reprezintă o experiență cu adevărat deosebită.

Și mai puțin cunoscut decât Verrocchio, un alt sculptor florentin din aceeași perioadă, Bertoldo di Giovanni (1440-1491) a fost subiectul unei retrospective organizate de Galeria Frick din New York, reunind marea majoritate a lucrărilor care constituie moștenirea sa artistică: sculpturi în bronz, lemn sau teracotă dar și basoreliefuri și medalii. Evaluând creația lui Bertoldo în întregimea ei, curatorii manifestării au încercat, pe de o parte, să sublinieze elementele stilistice comune între toate aceste lucrări și, pe de alta, să explice diferențele majore în execuție prin nevoia lui Bertoldo de a colabora, în lipsa unui atelier propriu, cu numeroși alți artiști.

Elev al lui Donatello, artist favorit și curator al colecției de antichități a lui Lorenzo Magnificul, instructor al lui Michelangelo în cadrul Academiei neo-platoniciene întemeiate de cel din urmă în grădinile de la San Marco, Bertoldo a fost menționat doar în treacăt în Viețile… lui Vasari, fiind aproape cu desăvârșire ignorat vreme de sute de ani. Lucrările expuse la Frick Collection – cele două variante ale Purtătorului de scut sau Belerofon îmblânzindu-l pe Pegas – demonstrează însă că Bertoldo a reușit nu numai să îmbogățească în mod semnificativ iconografia preluată de la modele din Antichitate, dar mai mult, a conferit lucrărilor pe care le-a dăltuit un farmec greu de ignorat. Astfel, scene de bătălie inspirate de decorațiile unor sarcofage romane au dobândit un „modern“ aspect haotic, în care fiecare soldat luptă doar pentru propriul avantaj. Medalii evocând conjurația Pazzi (care a rezultat moartea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo Magnificul, al cărui bust idealizat, în teracotă, a fost inclus în expoziția Verrocchio de la Washington) renunță la o separare artificială între portrete și scene alegorice sau istorice.

Giorgio Vasari a încercat să scoată în evidență ideea că Michelangelo a fost, ca și Leonardo, un creator născut nu numai cu har divin ci și cu o extraordinară abilitate tehnică care nu datorează nimănui nimic. Manifestări ca acelea menționate aici subliniază cât de limitate sunt asemenea opinii. Niciun creator nu poate fi considerat în afara mediului în care a trăit. Ex nihilo nihil fit.