Apariția celei de a doua ediții a Istoriei critice a literaturii române (Cartea Românească, 2019) nu înseamnă o simplă reeditare: semnificația ei se descifrează treptat. Realizarea acestei a doua ediții a cărții a implicat curaj auctorial, muncă sisifică și, firește, șansă.
Cât privește șansa, ea nu s-a arătat până acum favorabilă marilor istorii ale literaturii noastre. Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu, într-un singur volum (1937), fruct tardiv al unei activități critice întinse pe ani, nu s-a mai reeditat: o găsim doar sub forma originală în volumele de Opere ale criticului. Autorul s-a stins din viață la câțiva ani după apariția volumului.
Istoria literaturii române moderne, volumul I, de Vianu, Cioculescu, Streinu (1944) vedea lumina tiparului într-un an fatidic. Nu numai că autorii nu s-au mai putut reuni pentru a-și continua opera începută sau pentru a o perfecționa, dar și destinul fiecăruia dintre ei avea să intre în noaptea teroarei, sub forma interdicției de a publica, a șomajului și închisorii. Formidabilul grup al celor trei, format pentru o singură dată, avea să se dizolve astfel definitiv.
Istoria literaturii române, volumul I, de I. Negoițescu (1992), operă ce încununa o activitate critică de decenii, a avut o apariție aproape postumă; deja grav bolnav, epuizat de un exil dureros, autorul avea să dispară curând după tipărirea la București a cărții sale și să lase neonorată promisiunea de a scrie un al doilea volum al Istoriei, în care să se ocupe de literatura română veche și de cea contemporană.
Cât privește Istoria… călinesciană, aventurile legate de încercările, mereu eșuate, de a o retipări reprezintă ele însele o istorie tragică și grotescă din perioada comunistă, un episod penibil din timpul domniei literaturii-propagandă. G. Călinescu iese din scenă înainte de a-și vedea reeditată opera vieții: e foarte posibil ca zilele autorului să fi fost scurtate și de amărăciunea interdicției ce l-a urmărit până la sfârșit. Și câte eforturi nu făcuse G. Călinescu pentru a obține retipărirea cărții sale! El a mers până acolo încât a modificat în sens „socialist” pasaje și capitole întregi, pentru a-și face opul publicabil: degeaba! Conducerea politică a momentului nu s-a lăsat înduplecată și, câtă vreme a trăit, autorul n-a reușit să-și vadă marea carte în mâinile publicului larg.
Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu vede a doua ediție în condiții complet diferite față de cele ale predecesoarei ei din 1941; ea apare într-adevăr, după aproape 12 ani de la prima ediție, corijată și adăugită, însă doar așa cum a vrut autorul ei, fără nici o ingerință externă. Ca să nu mai vorbim de imitarea, involuntară, a modelului călinescian, care l-a făcut pe N. Manolescu să scrie și un încântător compendiu bazat pe prima ediție a cărții – volumul Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Când un model existențial te urmărește, atunci el se impune vrând-nevrând.
La a doua ediție a cărții sale, concepută în libertate, și G. Călinescu însuși ar fi executat corijări și adăugiri, unele importante, de natură documentară; însă completările bibliografice nu ar fi alterat imaginea generală, profundă, a autorilor români, fixată în mintea lui Călinescu de la bun început.
Nicolae Manolescu procedează și el „ipotetic călinescian”: în a doua ediție, corijează inevitabilele erori (tipografice, de date, de titluri), însă arhitectura generală a construcției rămâne aceeași. Tabloul evoluției literaturii noastre și figurile tutelare ale fiecărei epoci nu se schimbă.
Se nuanțeză însă descrierea atmosferei literare și se modifică în parte lista autorilor din ultima secțiune a cărții, perioada de după 1990. Nume noi și-au făcut apariția, iar istoricul literar surprinde acum, după 30 de ani de post-comunism, tectonica unor tendințe generale până de curând difuze. Ambianța literară a ultimilor ani s-a insinuat până și în această monumentală istorie, concepută pe secole și purtând în ea o încărcătură de literatură universală. Deschizând larg porțile literaturii contemporane, ediția a doua a Istoriei critice… arată încă o dată că vocația de critic literar se măsoară cu instrumentele Artei: este asemănătoare vocației de muzician sau de pictor, tiranică și ireprehensibilă.
Sunt convins că, în deplină libertate, și G. Călinescu ar fi mărit și corijat Istoria sa în același spirit cu actuala ediție a doua a Istoriei critice… Ecou literar măsurabil la distanță de decenii! Să ne bucurăm că istoria generală este din când în când binevoitoare și cu noi.