Încep să cred că dacă literatura nu va accepta să devină un bun de consum, așa cum sunt filmele și multe spectacole teatrale, va dispărea. Scriitorii vor continua, evident, să înnegrească paginile, editurile îi vor tipări, dar cărțile vor rămâne necitite. Și asta deoarece vechile metode de promovare au dispărut, iar altele noi nu s-au creat. Televiziunile, așa cum am scris săptămâna trecută, au abandonat cultura, iar blog-urile au eșuat și ele — dacă au avut vreodată un program de susținere a creației și nu unul, cum bănuiesc eu, de autoelogiere a celor care le „administrează”. Marea problemă a literaturii e cronofagia. Nu poți citi un roman într-o oră și jumătate sau două, așa cum se întâmplă cu un film sau chiar cu masa la un restaurant fancy. Dau aceste două exemple pentru că cinematografia și gastronomia s-au adaptat de minune la așteptările „bravei lumi noi” în care am pășit. Filmul și restaurantele și-au creat „ghizi” gigantici, precum Rotten To ma toes și Yelp, care traseză, de bine, de rău, dâre vizibile în haosul aproape incontrolabil al supra-producției de obiecte culturale și culinare.
Pentru spațiul anglo-saxon și pentru cititorii în en gleză există câteva repere și în privința cărților, de genul Good reads sau forumurile de dis cuții de pe Amazon. Ele însă nu reprezintă nici pe departe ga ranția obiectivității și a serio zității, deoarece e imposibil să afli cine se află în spatele unei recenzii sau a alteia. Adeseori e vorba de editorii sau de scriitorii înșiși. Evident, ei nu pot face masă critică, dar pot tulbura analiza obiectivă a producției de carte. M-am întrebat de ce nu apar și în România echivalente ale site-urilor menționate. Din păcate, motivele abundă. Cel mai important e că la noi nu există o piață a ideilor. Horia-Roman Patapievici a teoretizat cu mai multe prilejuri această stare de fapt. În ultimii ani ea nu doar că nu s-a ameliorat, ci s-a deteriorat. Au contribuit la asta îndeosebi decidenții din zona televiziunilor, care au renunțat, in corpore, la emisiu nile culturale în favoarea unor așa-zise „programe de diver tis ment” pe care te-ai aștepta să le vezi mai degrabă într-un ospiciu sau într-o casă de tole ranță.
Trăind și mișcându-mă într-un mediu oarecum „prote jat”, intru arareori în contact cu ceea ce numim, generic și sociologic, „omul obișnuit”. Rămân, așadar, uluit de nu de cât de diferiți suntem din punct de vedere uman (nu suntem deloc diferiți), ci de felul, practic ireconciliabil, în care înțelegem să ne petrecem viața. Nu sunt absurd și nu cred că toată lumea trebuie să-și dedice timpul cititului și scrisului. Ce mă șochează e discrepanța între nivelul profesional înalt la care evoluează unii dintre ei și nevoile, să le zicem, spirituale. Am întâlnit ingineri și doctori, ba chiar și profesori, care nu citesc cu anii o carte. Mai mult, te sperii la ce emisiuni de televiziune se uită. N-am să dau nume, pentru că scopul meu nu e să fac reclamă negativă unor canale, ci să semnalez un fenomen care afectează decisiv, în rău, societatea românească.
Nu am în minte nici măcar „canalele de știri”, simple anexe propagandistice ale unor grupări, tendințe sau partide politice. Mă gândesc la neobositele fabrici de vulgaritate și prostie pompate de zecile de posturi TV în emisiuni așa-zise inter-active, dar care funcționează ca niște imparabile spray-uri cu efect paralizant asupra creierului. Dacă oamenii s-ar cretiniza pe cont propriu, nici măcar n-ai avea ce comenta: e democrație, face fiecare ce vrea. Problema e că această majoritate profund virusată cu vulgaritate și tâmpenie are cuvântul decisiv atunci când e vorba de alegeri, partide și opțiuni socio-politice. Nu sunt adeptul votului cenzitar sau al altor formule „elitiste” infirmate de istorie. Dar n-am cum să nu fiu frustrat când constat neputincios că ignoranța, și nu cultura temeinic asimilată, că mitocănia, și nu eleganța comportamentală, că minciuna, și nu adevărul găsesc sistematic scurtături spre vârful piramidei puterii politice.
Ultimii zece ani ne-au arătat de ce e în stare un partid radical-populist, condus de inculți și semidocți paranoici. Agenda României a fost stabilită de PSD nu doar după ce a preluat puterea, în 2012, ci și atunci când a făcut o infernală opoziție, cu ajutorul televiziunilor aservite. Fiecare acțiune a lor își avea corespondentul în una sau alta din aberațiile pompate douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru de către năimiții neantului, oameni din televiziuni și presă. Cât de ușor se produce manipularea „maselor” o dovedește și actualul (și regretabilul) conflict din secuime. El e cu atât mai uimitor cu cât protagoniștii sunt oameni care au cunoscut, de când lumea, statutul de minoritar. Te-ai fi așteptat ca un asemenea focar de intoleranță să izbucnească în zonele mono-etnice, prin Ialomița, Teleorman sau Dolj. Ei bine, îl înregistrăm tocmai acolo unde există o sensibilitate accentuată la ideea de drepturi ale minorităților și unde au avut loc zeci de acțiuni ce pretindeau că se revendică celor mai avansate poziții de la nivelul Uniunii Europene.
Brîndușa Armanca punea protestele localnicilor din Ditrău și pe seama influenței politicii anti-migraționiste virulent promovate de guvernul Viktor Orban. Se prea poate ca teoriile liderului autoritarist de la Budapesta să-și fi făcut efectul și în Harghita. Mă întreb, totuși, de ce propaganda României în Moldova nu are, în treizeci de ani de militantism pro-unire, niciun efect? Mergând în această direcție, ajugem ușor la fandacsia cu „agenturile” și cu „străinătatea”. Eu aș înclina mai degrabă spre influența pe care o au în astfel de comunități relativ închise militanții de profesie pentru drepturile omului. Simțind în pânze vântul prielnic ce bate dinspre structurile europene, foarte sensibile la capitolulul discriminare, ei au devenit adevărați „ștabi ai libertăților civice”, dotați cu un aparat ideologic redutabil. E vorba de aceiași actori de acum zece sau douăzeci de ani, în stăpâniți peste agenda, gene roasă de altfel, a apărării drepturilor și denunțării eventualelor abuzuri ale grupurilor majoritare. Ei sunt personaje intagibile, exact în felul în care șefii marilor centrale sindicale au ajuns un fel de super-angajați la stat. Părerea mea e că ceea ce se află în joc e spaima că prin venirea unui val de migranți, prin crearea unor minorități în sânul minorităților, pozițiile de influență și privilegiile aces tor lideri se vor diminua, ori chiar vor dispărea cu totul.
Astfel de fenomene au luat lumea pe nepregătite, deși ele erau nu doar previzibile, ci și inevitabile. Migrarea forței de muncă, la dimensiuni colosale, dinspre Est spre Vest e o realitate pe care n-o poate nega nici cel mai prost politician. E suficient să arunci o privire din goana mașinii asupra satelor românești ca să constați depopularea provocată de căutarea unui trai mai bun în Occident. Nu s-a gândit nimeni că locurile rămase goale vor fi umplute de oameni veniți din altă parte, mânați de același instinct al supraviețuirii? Fenomenul nu e deloc nou în istorie. Diferența e că acum „migrația popoarelor” are loc pe tăcute, pe deasupra capetelor noastre, cu avioanele, și nu mai lasă pe pământ, de-a lungul drumului, dârele de avertizare pe care le știam din istorie. Imigrantul de azi se ivește, la propriu, din aer, și încearcă să ocupe locul liber lăsat de băști nașul plecat peste granițe ori dispărut pe cale naturală.
Fenomenul pe care locuitorii din Ditrău încearcă să-l stopeze este exact opusul celui care a depopulat România, din cauza emigrației și a natalității precare. Ani de zile, românii au avut în Occident aproape statutul pe care cetățenii unui sat din Harghita îl rezervă celor doi muncitori veniți din Sri Lanka. Așa cum nouă ni s-a aplicat eticheta de „mâncători de lebede”, „cerșetori” și „hoți de buzunare”, imaginația înfierbântată a celor din Ditrău a produs spaime legate de „importul” coronavirusului direct din China și de colonizarea în masă cu nepalezi a mândrelor plaiuri din Bazinul Gheorgheni. Despre inepția celor oripilați că străinii „se ating de pâinea noastră” nici nu mai are rost să pomenesc.
Dar când are societatea românească timp să mediteze la astfel de probleme? Atenția noastră e confiscată de interjecțiile scabros-populiste a tot felul de politicieni de provincie care s-au văzut răsplătiți cu funcții și onoruri la București. Despre tendințele autodevoratoare ale elitelor nici nu mai e cazul să vorbesc. Orgoliile deșănțate, aroganța insuportabilă și geloziile maladive împiedică orice coagulare a dezbaterilor pe marginea chestiunilor cu adevărat fierbinți ale societății. Există, și la dreapta, și la stânga câțiva mandarini care veghează la perpetuarea conflictelor mai vigilent decât șeful de trib dintr-o insulă pierdută în Pacific la neamestecul sângelui între vlăstarii acelorași linii. În felul acesta, i-a fost ușor suburbanului și culturii lui să-și impună în doar câteva zeci de ani apucăturile (că valori nu le pot numi).
Problema e cum ieșim din aceste situații insuportabile. În alte vremuri, aș fi spus că apăsând acceleratorul pe educație s-ar putea obține rezultate spectaculoase. Astăzi, învățământul românesc e praf și pulbere — de la cel primar și liceal, doborât de incompetență și false, heirupiste, continue „reforme”, la cel universitar, subminat de molima plagiatelor și a diplomelor calpe. Pegra universităților private completează, apocaliptic, acest peisaj corona-educațional, care ne face, prin abolirea geografiei, vecinii direcți ai Chinei, Nepalului și Laosului care au băgat spaima în cetățenii din Ditrău. Încă o dovadă că acolo unde dispare cartea, spațiul e imediat colonizat de intoleranță, nerozie și ticăloșie.