S-a recunoscut în general faptul că Nicolae Manolescu este cronicarul literar numărul 1 al țării, că decenii la rând, în timpul comunismului, dar și după 1989, a funcționat ca o instanță a bunului-gust. În această calitate a făcut – și continuă să facă și în prezent – mari servicii literaturii române, întâi opunându-se ideologizării ei și apoi, după căderea comunismului, combătând confuzia de valori.
A rămas însă ideea – exprimată direct sau aluziv – că Nicolae Manolescu este, ca și alți cronicari literari, un hedonist al lecturii, cu un traseu capricios, de fluture care zboară din floare în floare. Istoria critică a literaturii române, apărută recent într-o nouă formă, revizuită și completată, dezminte și chiar aruncă în ridicol această tentativă de minimalizare a celui mai valoros critic apărut la noi după G. Călinescu.
Lucrarea, ciclopică, este o sinteză a sintezelor, integrând într-o viziune unică nu numai literatura scrisă în limba română, ci și literatura critică generată de ea de-a lungul timpului. Aflăm simultan ce au scris autorii pe parcursul a cinci secole, ce au scris alții despre ceea ce au scris ei și ce a scris Nicolae Manolescu despre toți la un loc. De la tradiționala reprezentare în două dimensiuni a unei literaturi se ajunge la o reprezentare în trei dimensiuni.
Este pentru prima dată în istoriografia noastră literară când se realizează o hologramă a literaturii române. Și, probabil, și pentru ultima oară, întrucât vremea acestui titanism al lecturii a trecut. Peste cincizeci de ani nimeni nu va crede că se poate face așa ceva și, mai mult decât atât, nici nu va crede că s-a făcut vreodată. Despre Istoria… lui Nicolae Manolescu se va spune că n-a avut un singur autor, că a lucrat la ea un grup mixt de oameni și computere, numit de cercetători „grupul de la București”. Pe baza unor analize ale stilului critic folosit vor fi identificați drept componenți ai grupului unii epigoni ai lui Nicolae Manolescu, care acum îl imită cu fervoare și îl și denigrează, o dovadă în plus pentru specialiștii viitorului că Nicolae Manolescu a fost și eliminat la un moment dat din grup. Nu el a scris Istoria… lui Nicolae Manolescu așa cum nu Shakespeare a scris opera lui Shakespeare…
Cine citește atent, pagină cu pagină, Istoria critică a literaturii române poate considera că a absolvit o Facultate de Litere. Are posibilitatea să învețe din ea tot ce trebuie știut despre literatura română. Și, în același timp, să învețe să gândească critic, să se exprime precis și nuanțat în limba română, să facă ordine într-o masă imensă de informații.
Ar mai putea afla, de asemenea, ce înseamnă o construcție intelectuală, cum se ajunge la sinteză. Este vorba nu numai de monumentalitatea lucrării, în ansamblul ei, ci și de nenumărate pasaje care ilustrează ceea ce s-ar putea numi arta sintetizării rapide.
Numeroase secvențe din carte sunt sinteze-blitz ale unor realități culturale de o mare complexitate, cum este aceea, tratată chiar în primele pagini ale volumului, a necomunicării între literatura cultă și aceea populară:
„Faptul că poezia populară este orală și nu scrisă – iată explicația apariției și dezvoltării paralele a celor două tradiții de artă. Primii noștri poeți din secolele al XVI-lea sau al XVII-lea și-au căutat modelele, ca și cei de la 1800, în literatura scrisă, chiar dacă aceea era slavonă ori latină, și nu în folclor, la care au recurs doar accidental. […] Atingerile dintre poezia cultă și cea populară au devenit frecvente în romantism atunci când folclorul a început să fie prețuit și cules, și au persistat până astăzi. Studiind aceste atingeri putem stabili o interesantă hartă istorică a raporturilor dintre folclor și poezia cultă. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea la Dosoftei și la autorii așa-ziselor cronici versificate singurul model pare să fie acela prozodic: dincolo de metrică (versul trohaic de 6-8 silabe) și de rima în general împerecheată, nu e nimic semnificativ de relevat. Și încă! L. Gáldi, care s-a ocupat de acest aspect, a atras atenția că ori de câte ori Dosoftei folosește hexasilabul trohaic, atât de popular în sonoritatea lui, același picior apare și în versiunea poloneză a lui Kochanowski a psalmilor. Să fie o coincidență?”
Urmează succinte referiri la Miron Costin, Văcărești și Conachi, la cântecul de lume, la Horațiu și Ovidiu, la C.A. Rosetti, la Perpessicius, la Eminescu și Minulescu, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu, ca și la mulți alții, prinși prin ideile și experiențele lor într-o țesătură deasă și armonioasă, într-o tapiserie fastuoasă, de genul celor de pe pereții unui palat. Ni-l putem imagina pe Nicolae Manolescu nu numai scriind la două mâini, așa cum s-a autoportretizat ca autor, ci și lucrând la un război de țesut vertical (haute lisse), pentru a aduna la un loc, într-o compoziție laborioasă, firele literaturii române.
Epoci întregi ale istoriei literaturii române intră în această compoziție, fără egal în istoriografia noastră literară. Capitolul Romantismul. 1840-1889, de exemplu, poate fi considerat cea mai cuprinzătoare – operativ-migăloasă – monografie din câte s-au consacrat de-a lungul timpului acestui curent. Ceva similar se poate spune despre celelalte capitole sau subcapitole: Modernismul 1889-1947, Contemporanii. 1948-2000, Postmodernismul, Generația 80, După 1989. Viața literară etc. Unele dintre ele intră în fondul principal de referințe critice al literaturii române, ca studii de o mare densitate, de neignorat, despre fenomene literare greu clasificabile ca avangardismul sau realismul socialist.
Spre deosebire de alți critici literari, care îl fixează în câte o formulă expresivă (cu valoare mnemotehnică) pe fiecare scriitor, Nicolae Manolescu evidențiază multiplicitatea tuturor, îndeosebi a celor de prim-plan. Această acțiune, de cititor cu sentimentul relativității, nedogmatic, nu duce la o pulverizare a reprezentării critice. Enumerarea mai multor ipostaze este și ea un mod de a cuprinde operativ o individualitate artistică, în întreaga ei complexitate, de a face ocolul unei lumi nu în optzeci de zile, ci în optzeci de secunde. Eminescu însuși este tratat astfel:
„Să spunem deocamdată că nu există un singur Eminescu. Lectura noastră nu mizează doar pe diferență, ci și pe pluralism. Opera lui Eminescu este un potpuriu de viziuni, de motive, de stiluri, din care putem alege, în funcție de sensibilitatea noastră, unul sau mai multe. Nimic nu ne obligă a le considera pe toate la fel de originale sau de valoroase. Dar nimic nu ne îngăduie să ne facem că nu le vedem. Avantajul acestei critici caleidoscopice este că alimentează la nesfârșit, chiar dacă à tour de rôle, multiple nevoi, gusturi, înclinații sau capricii de lectură. Ne putem plictisi de un singur Eminescu. Deja acela plutonic ni se pare excesiv, cum i s-a părut lui Negoițescu acela neptunic. Dar nu ne putem plictisi de toți Eminescu.”
Despre Istoria… lui Nicolae Manolescu se vor scrie, de-a lungul timpului, comentarii care, însumate, vor depăși cu mult cele 1 500 de pagini format mare ale acestei adevărate cărți a cărților. Dar nimeni nu va mai scrie o asemenea carte. Nici măcar după ce „ape vor seca în albie”. Fire distantă și ironică, Nicolae Manolescu este de fapt un erou romantic al lecturii. Iar vremea romantismului a trecut. Cu atât mai mult va crește, în timp, valoarea Istoriei… Pentru generațiile viitoare, va deveni tot mai vizibilă unicitatea ei.