Istoria criticului

În ultima vreme, simt nevoia să tot repet că și criticul literar e un scriitor ca toți scriitorii, atâta doar că se sforțează mai mult decât ceilalți să-și costumeze în obiectivitate subiectiva situare față de lume (în cazul lui, lumea fiind literatura celorlalți). Asta nu înseamnă că nu va fi citit cu tot atâta severitate ca toți ceilalți, cu dezacorduri, cârtiri, distanțări. Ba chiar cu mai multe, căci eticheta de „judecător” pretinde automat calități mai presus de. Ca în toate ale oamenilor, verdictul absolut ar putea fi dat doar de Dumnezeu, însă, vorba lui Marcel Moreau, „el tot nu există”. Sau, vorba cântecului popular cules de Ion Pillat și antologat de Blaga, „pare că doarme…”, netulburat de soarta literaturii. Să mai adaug și că poeții și prozatorii descriu („oglindesc”) lumea (dinlăuntru și din afară), iar criticii, lumea literară, dar nici unii, nici ceilalți nu au strict în sarcină vindecarea sau îndreptarea acestora. Însă e la fel de adevărat (și încântător!) că, dacă oglindirea e subtilă, inteligentă, profundă, ea va duce și la îndreptarea lumilor ori măcar la punerea lor în rânduială. Și va fi vorba, mereu și în cele din urmă, despre chestiuni de gust și despre diferență. Despre libertate de opinie.

Revenind la Istoria… criticului. În calitate de cârtitor (adică unul care are scuze pentru toate ale sale și neiertări pentru toate ale altora), aș fi putut relua aici cronica la prima ediție cu foarte mici retușuri. Dar Nicolae Manolescu însuși îmi ia apa de la moara cârtitoare încă din textul de coperta a 4-a (prezent și în prima ediție, dar oarecum trecut atunci cu vederea): „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sunt impure prin natură. Există destule impurități și în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) și stearpă, ci una vie și chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele”; și: „nu mă consider, în ce mă privește, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă.” Acceptând aceste premise răspicate, vocea mea critică va exersa bemoli.

Recunosc, am răsfoit ediția a doua tot detectivistic, căutând, de data asta, mai ales noutățile. Nu sunt multe și nu schimbă nimic esențial. Dar nici nu era de prevăzut s-o facă – în deceniul scurs de la ediția precedentă, intervențiile la zi ale cronicarului au fost relativ puține. Firește, nimeni nu-i poate pretinde să o țină în foc continuu mult peste jumătatea de veac pe care a dedicat-o asiduu literaturii române (știu și din discreta experiență proprie cât de exasperantă poate deveni, după decenii de angajare, „misiunea” critică…). Așadar, sunt câțiva autori noi, câțiva eliminați, argumentele sunt evident subiective, poate nici nu era nevoie de ele. Am remarcat câteva ridicări în grad și câteva coborâri. Bibliografia nu e riguroasă, nu înșiră toate cărțile care ar putea fi citite complementar. Nici pe mâna indicelui nu se poate merge, căci nu cuprinde nici măcar toate numele celor cărora li se dedică articole separate. Fiind ediție aniversară, scoasă anume pentru a-l sărbători pe proaspătul „optzecist” (dar și centenarul editurii!), m-aș fi așteptat la o haină impecabilă. Hârtia cea fină e prea grea, te lupți până la dislocarea umărului cu volumul și-l abandonezi înfrânt pe un raft. Așa încât, nu sunt sigură că s-au corectat toate erorile de cules (gen Junimea s-a constituit în secolul trecut!!!) sau cele prăpăstioase („după 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut”). Am apoi o bănuială că generației echinoxiștilor primi nu i s-a acordat acum mai multă atenție. Și nici relația cu foarte tinerii scriitori nu a devenit trandafirie, chiar dacă, profesor cu vocație fiind, inteligent, flexibil, cu morgă, dar și mereu tânăr, ar fi fost de așteptat să stea altminteri lucrurile. Deși își joacă, sclipitor și cu grație, „vocația critică acaparantă” (Gheorghe Grigurcu), constat că au rămas la locul lor comentarii care micșorează staturi de mulți recunoscute ca mai înalte, ca și cele care măresc nesăbuit riscând să ajungă „laudă care ucide”. Dar critica și istoria literară au în structura lor ascunsă doza de ficțiune inerentă comentariilor umane, mereu dependente de imponderabile.

Istoria… se așează alături de alte lucrări de anvergură adunate de-a lungul vremii pe raftul românesc de referință. Nu deasupra lor. Construcția rămâne uriașă, impresionantă, dar cu aerul de „în lucru”, casa cea nouă e tot „în roșu”. Există, spuneam, încăperi nenumărate și etaje întregi gata finisate și numai bune de locuit, și încă pe termen lung, dar există, mai ales pentru perioada extrem contemporană, și pereți tencuiți în grabă, găuri umplute la repezeală, farduri superficiale care nu pot ține locul bunelor materiale de construcție cu care Manolescu părea definitiv familiarizat. Selectând drastic și cam haotic, uită/lasă pe dinafară stâlpi de susținere ai propriului edificiu.

Manolescu însuși își relativizează repetat, cu un statornic zâmbet în colțul gurii, presupusa aspirație la obiectivitate rece și necontestabilă. Doza de joc (vezi istoria literară ca „spațiu al imaginației și al ludicului”) a oricărei gesticulații istorico-critice lasă spațiu pentru capricii, incuri, impurități. În plus, „hazardul e un lucru extraordinar, care ne scutește de monotonia previzibilului. Și ne pune imaginația la încercare. Hazardul e una din provocările cele mai stimulatoare din viața omului. Pentru nici un animal nu există hazard, fiindcă nici un animal nu are conștiința timpului” (vezi Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017).

Trăgând linie și adunând, se vede imediat că toate „impuritățile” identificate în cele două ediții ale Istoriei critice sunt fie din vina editorului (știm cu toții cât de puține edituri mai au azi redactori și corectori „meseriași”, ca pe vremuri), fie din vina procentului de subiectivitate legitim și inevitabil în toate interpretările omenești, despre care vorbeam la început. Manolescu nu e unic și cel mai mare (cuvinte goale prin exces), ci unul dintre cei mai mari critici și istorici literari pe care îi are literatura română, ceea ce e nu doar adevărat, ci și excelent. O spune el singur: „Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ștafetă, traversând epocile și confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată și diversă, care merită să fie spusă. […] O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive și alta a lecturilor succesive”; „Șirul operelor literare formează o serie istorică în raport cu șirul operelor de critică literară. Cele două șiruri nu pot fi despărțite. Le înțelegem cu adevărat doar împreună. Ideea unei istorii critice de aici s-a născut: ea împletește observarea naturii operelor cu percepția critică din fiecare moment al istoriei unei literaturi”. Istoria, spune în alt loc, nu e o Biblie, ci o carte vie, în lucru, în care încap gândiri și răzgândiri: Cred că e absolut normal ca un critic să se revizuiască […] Revizuirea ține de natura actului lecturii, fie aceea a iubitorului de carte, fie aceea a profesionistului care este criticul literar”. „În definitiv, despre ce principii se cade să vorbim în critica literară? Nu sunt multe. Lăsând la o parte talentul, gustul, asupra cărora n-avem niciun control, principiul fundamental în critică este onestitatea. Cu alte cuvinte, să spui totdeauna ce crezi (corect sau greșit, asta e o altă căciulă – s.m. I.P.), să nu faci concesii de niciun fel”. (din Convorbirile… citate mai sus).

În cronica la prima ediție, spuneam că, după domolirea pasionalității receptării, sunt de așteptat substanțiale, amănunțite dezbateri, dar și convorbiri cu miez cu un companion care știe ține isonul cu competență și cu farmec. N-a fost să fie! Ne-am epuizat în cârtiri și n-am mai ajuns la evaluări lucide. Răzvan Voncu vede, pe bună dreptate, „similitudini între receptarea de care a beneficiat Istoria critică…, receptarea Istoriei literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu și, respectiv, cea a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, a lui G. Călinescu. În toate cele trei cazuri, după un «val» de întâmpinări elogioase (poate cam grăbite), a urmat un al doilea, mai persistent, de contestații, camuflate sau vehemente. Discuția asupra conceptului de istorie literară propus de fiecare din cei trei critici a fost superficială, atunci când a existat, sufocată fiind de dezbaterile (inutile, în fond) cu privire la absența sau prezența unor autori, ca și la judecățile de valoare asupra contemporanilor”. Cred că a venit timpul să discutăm serios despre actele de identitate ale literaturii noastre. Despre marile istorii, dar și despre cele mai mărunte, despre enciclopedii, panorame și dicționare. După epuizarea enervărilor mărunte și subiective, să evaluăm cu obiectivitate și echilibru cum stăm și încotro mergem. Poate că o primă discuție de substanță se va rotunji la simpozionul din acest an al FestLit Cluj (ediția a 7-a, început de iunie), pentru care am propus ca temă chiar Istoriile literaturii române.