George Vulturescu ne oferă o interpretare a lui Lucian Blaga printr-o simbolistică vizuală. Antinomia lumină-întuneric e investigată în direcția unor interferențe, substituții ori derivații ale fiecărui termen de la condiția sa primară pentru a-i surprinde cît mai fidel prezența în opera în cauză. Din capul locului apare opțiunea exegetului pentru factorul secund. Să fie la mijloc și o manifestare a posturii d-sale lirice? Freud observa undeva că preferința pentru mediul nocturn, prea adesea proprie oamenilor artei, trădează structurala lor insurgență, în diverse grade, împotriva realului. George Vulturescu afirmă tranșant, chiar din prima pagină, că titlul volumului de debut al lui Blaga, Poemele luminii, „contrastează cu întregul volum“, deoarece poetul menționează și „minunile-ntunericului“, „întunericul bun“, selectînd din real nu „doar partea «îngerească», ci și pe cea rebelă a lucifericului, a «condiției în care este cunoașterea noastră căzută», a «omului provocat și care acceptă provocarea» cum bine intuiește Constantin Noica“. De aici urmează o perseverentă strădanie de-a demonta exclusivismul luminii, „puritatea“ factice a acesteia. Viziunea unei consubstanțialități Dumnezeu/Satan, prezentă în Faust-ul lui Goethe, se orientează și aceasta către intermediul unei „metafizici a pămîntului“ (conceptul îi aparține aceluiași Noica), „una dintre cele mai cutezătoare și mai frumoase filosofii ale pămîntului care au apărut în epoca modernă“. Mixtura, compromisul duc inclusiv la confirmarea de către Blaga a ideii goetheene conform căreia toate culorile izvorăsc „din amestecul în diferite chipuri a două elemente de bază: al luminosului și întunericului“. Dar însăși abordarea curentă a lucrurilor n-ar fi un corespondent al luminii, astfel cum se înfățișează în concepția obștească, ci un mijloc al perfidiei sublime de-a instaura „cealaltă lumină, adevăratul mesaj, cripticul, tăinuitul: «înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată/ de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea,/ păinjeniș, ce-ascunde pretutindeni firea (Din părul tău)»“. Lumea lui Blaga e una a misterului conținut în toate entitățile, mister bivalent întrucît nu e doar în sine, ci și în conexiune cu un legămînt de incomunicare al celui ce îl contactează privindu-l. Menționat în poemul lui Blaga, Pasărea sfîntă: „din văzduhul boltitelor tale amiezi/ ghicești în adîncuri toate misterele./ Înalță-te fără sfîrșit/ dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi“. Privirea însăși poate deveni culpabilă în relație cu obiecul său tabuizat, ceea ce îngăduie raportarea la mitul Orfeu-Euridice. Semnificativ, Blaga preferă verbului direct „văd“, cel relativizant „cat“, mai adecvat sensului anamnezic urmărit. Din care motiv simțul vizual apare nu o dată suspendat în favoarea celui auditiv, și acesta la rîndu-i redus la „tăcerea apăsătoare“, ideală, sugestie a inocenței increatului: „Ca să-l aud mai bine mi-am lipit/ de glii urechea – îndoielnic și supus – / și pe sub glii ți-am auzit/ a inimei bătaie zgomotoasă…“ (Pămîntul). În consens, Merleau-Ponty aprecia vederea drept „un mijloc de a fi absent din mine însumi care îmi este dat, de a asista din interior la fisiunea Ființei, la capătul căreia doar mă închid asupra mea“. Deoarece tăcerea e totuși un gol tangent la existențial, dar nu o materie, autorul Laudei somnului revine frecvent la registrul audibilului, la „zumzetul tainelor“, la „muzica sferelor“, reinstaurînd cuvîntul cel descendent al Logosului creatural. Pe de altă parte întunericul își conservă, spre deosebire de tăcere, funcția sa favorabilă comunicării deoarece nu exclude limbajul. Dimpotrivă, așa cum constată cu satisfacție zelatorul său care e George Vulturescu, o compensează stimulator: „orbirea la L. Blaga păstrează caracterul homeric de inițiat. Ca și în tradițiile antice, orbul său este acela care ignoră aparențele înșelătoare ale lumii, avînd astfel privilegiul de a-i cunoaște realitatea secretă, profundă. (…) El este resimțit mai puțin ca un infirm și mai mult ca un străin“. Avem a face așadar cu o iluminare lăuntrică datorată deschiderii unui al treilea ochi, cel al lui Shiva, apt a înregistra lumina spirituală: „Aștept să îmi apună ziua/ și zarea mea pleoapa să-și închidă./ Mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,/ să mi se-ntunece tot cerul/ și să răsară-n mine stele,/ stelele mele“ (Mi-aștept amurgul). Conform lui Angelus Silesius, „Sufletul are doi ochi – unul privește timpul, celălalt stă întors spre veșnicie“, iar Plotin notifică existența unui ochi al inteligenței care, contemplînd spiritul suprem, devine un participant la natura sa. Triumful unui atare întuneric transcendent îl constituie în perspectiva lui Blaga „marele orb“, denumire metaforizată a „Marelui anonim“, transpus înr-un rol mitic, după cum acesta ne precizează în Izvoade: „Poate că Dumnezeu este marele orb, care așteaptă ca noi, fiii săi, să-l ducem de mînă, întrucît noi avem vederea solară pe care el n-o are“. La rîndul d-sale, exegetul ne înfățișează următoarea celebrare a întunericului: „Orbirea nu este resimțită ca neant, ca spaimă, întunericul este resimțit nu ca o absență a luminii, ci ca o liniște profundă, originară. Orbul este un athanor – în întunericul său, formele uzate ale lumii se purifică, se eliberează. Este un centru al ființei, oarecum la fel cu desenul spiralat al lui Brâncuși, intitulat pentru James Joyce «sinele meu, oarecum»“. Astfel George Vulturescu ar putea repeta versurile lui Novalis, cel supranumit „amantul nopții“: „Mai cerești decît stelele/ Mi se par ochii fără margini/ Pe care noaptea i-a deschis în noi./ Ei văd mai departe/ decît nenumăratele palide oștiri de aștri./ Fără să aibă nevoie de lumină“.