Dacă ne-am imagina istoria întregii proze americane din secolul al XX-lea ca pe un tablou imens, agățat pe pereții unui muzeu, am putea observa cu ușurință că pe lângă personajele lui Hemingway, Fitzgerald, Salinger și Faulkner, John Steinbeck reușește, în Pășunile Raiului, să redea meticulos portretele acelor făpturi pe care Dumnezeu n-a izbutit să le ducă până la capăt.
Steinbeck nu acordă prea multă importanță acțiunii din cele douăsprezece povestiri cuprinse în carte. El este un adevărat arhitect al literelor doar atunci când vine vorba de personajele sale pe care le creionează în detaliu, cu toate că nu le face niște trofee de eroi, care jubilează după necazurile prin care trec, ci le păstrează condiția până la sfârșit. Cu o puternică valență existențialistă, autorul este un descriitor al fragilității ființei umane, al neputinței rațiunii sale, dar mai ales al singurătății și secretelor ei mistuitoare. Astfel că oamenii bogați nu sînt cei mai fericiți, sănătoși ori inteligenți, iar periferia ascunde șobolani și mizerie.
În prim-plan, Steinbeck ne oferă o viziune sobră, preferând să își păstreze fără prea mare osteneală calitatea de omniscient și omnipotent, fără însă a interveni în destinele protagoniștilor lui: „Două generații din familia Battle veniseră în vest, pornind din nordul statului New York, în 1863; era foarte tânăr când sosise, abia la vârsta recrutării“ (p. 11).
Fiecare locuitor din Pășunile Raiului, prin viziunea dată de Montaigne și re-creată de Steinbeck, poartă forma întreagă a condiției umane, supusă bolilor precum epilepsia, paranoia, schizofrenia și tributară finitudinii din fermele cu livezi roditoare ale regiunii. Realismul microromanului „dă pe dinafară“ pe măsură ce înaintăm în lectură, iar stilul caustic-umoristic induce adesea ideea unei indiferențe a autorului pe care îl putem judeca cu ușurință drept necreditabil: „Blestemul dumitale și blestemul fermei s-au însoțit și s-au ascuns împreună într-o gaură de hârciog, ca o pereche de șerpi cu clopoței“ (p. 27).
Pășunile Raiului este regiunea care încapsulează imaginea telurică a Grădinii Edenului, un paradis pierdut, rătăcit, al păcatului originar, unde oamenii sînt mistuiți de ispite cotidiene, precum averea și respectul comunității, unde „totul colcăie de viață“ (p.92). Steinbeck evidențiază dualitatea condiției umane, dar pentru el partea întunecată este cea mai puternică, decisivă, și duce la un sfârșit inevitabil tragic: „Vreme de trei zile casa păru plină până la refuz de copii chinuiți de febră și cu obraji aprinși, ale căror degete nervoase luptau să se agațe de viață prinzându-se de țesătura cearșafurilor. Trei zile întregi luptară fără puteri, iar în cea de a patra amândoi băieții muriră“ (pp. 98-99). De asemenea, personajele sale gustă cu poftă fructele din Copacul cunoașterii Binelui și Răului, devenind conștiente de goliciunea lor, într-o lume în care șarpele se ondulează triumfător în fiecare fermă pe lângă eve și adami veșnic nemulțumiți de ce au și ce sînt.
Poate că cea mai intrigantă și tăioasă parte a operei oglindește crucile grele pe care copiii din Pășunile Raiului trebuie să le ducă în spate, abuzați de părinți, de societate, și mai ales de boli mintale neiertătoare. Toate acestea evidențiază detașarea totală a autorului, insensibilitatea cu care tratează vinovăția, pe o parte, și inocența, pe altă parte. În scena în care copii ies în recreație afară după ora de inspecție este dovada clară a rigidității limbajului pe care îl adoptă Steinbeck, chiar dacă este vorba doar de bucuria unor școlari: „Copiii ieșiră tăcuți în ordine, dar, odată ajunși afară, nu-și putură stăpâni bucuria. Cu urlete și țipete făcură tot ce le stătea în putință ca să se omoare unul pe altul prin spintecare sau decapitare“ (p. 121).
O altă parte bizară a cărții este aceea în care Steinbeck folosește elemente din literatura gotică, precum frica, uciderea, blestemele familiale, forțele supranaturale etc. Prin mijlocirea lor izbutește să creeze un spațiu închis, o vale situată undeva între realitate și închipuire. Nu întâmplător cartea este simetrică, deoarece ea începe și se încheie cu o descoperire plină de uimire a Pășunilor Raiului.
În Pășunile Raiului, marca trecutului este actualizată tot timpul de oameni prin flashback-uri și proiecții ale copilăriei, producându-se un puternic dezechilibru în sufletul personajelor. Ele trăiesc în bule hrănite de gânduri iluzorii, de cele mai multe ori compensații ale lipsurilor din copilărie. Pentru personajul Molly și pentru frații ei, tatăl era o apariție mitică în propria minte când erau tineri, iar după mulți ani nu puteau accepta disoluția imaginii perfecte. În naivitatea lor, figura paternă era un aventurier, un erou din basme care salvează lumea și se întoarce acasă plin de cadouri care mai de care: „Discutau la nesfârșit despre îndeletnicirile tatălui. Era un argonaut plin de veselie, un cavaler împlătoșat în argint. Virtutea și Curajul și Frumusețea – pe toate le ținea sub stăpânire“ (p. 154). Deși fizic nu-l vedeau aproape niciodată, copiii se mulțumeau cu ideea că într-o zi el va apărea în pragul ușii, zâmbind copios.
Iată că Steinbeck proiectează asupra protagoniștilor diverse mărci ale trecutului, dovedindu-se astfel și un bun cunoscător al psihologiei umane. Însă, nu orice fel de psihologie, căci scriitorul și-a consolidat această operă bazându-se pe tipologia inadaptatului, blestematului, proscrisului. El dorește ca personajele sale să treacă prin cât mai multe experiențe. Steinbeck face însă greșeala ca încercând să închege firul ideilor pentru a conferi o anume maturitate operei, el intensifică doar cugetările nutrite în mințile locuitorilor văii. Pentru el, apogeul final este acela de a-și crea personaje universale, care au dobândit anumite cunoștințe necesare vieții: „Cum să-ți spun, cred că un om trebuie să vadă tot ce-i stă în putință. Asta înseamnă experiența. Și cu cât un om are mai multă experiență, cu atât mai bine-i pentru el. Omul trebuie să vadă de toate“ (p.183). Astfel că autorul nu sare nicio treaptă a experienței, deoarece pentru el toate sînt la fel de importante. Nașterea, maladia, violența, moartea alcătuiesc tabloul unei lumi aproape apocaliptice într-un decor rural atipic. Deși frumusețea văii reușește să minuneze orice trecător, odată intrați în comunitatea Pășunii, oamenii devin bântuiți de trecut, de răutate, de judecata universală a sorții, deoarece aici păcatele sînt lăsate să se adune.
Atunci când grupul de turiști din ultima parte a cărții face un popas în apropierea Pășunilor, vorbele preotului reprezintă o adevărată morală asupra operei, o reîntoarcere către cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, pe care oamenii văii l-au uitat cu mult timp în urmă: „Acolo s-ar putea clădi o bisericuță. Și n-ar mai fi acolo nici sărăcie, nici duhori, nici necazuri. (…) Și ce liniște ar fi aici; niciodată nu s-ar săvârși ori întâmpla vreun lucru nedemn ori dureros (…)“ (p. 259).
Prin urmare, vorbim despre o carte plină de tensiune și dezolanță, care induce cititorului o veritabilă compasiune față de personajele otrăvite, unde moralitatea, integritatea și virtutea există doar ca valori scrijelite în Cartea Sfântă și nimic mai mult.
Păcat că, atunci când scrie despre personajele din Pășunile Raiului, John Steinbeck nu mai are conștiința echilibrului, căci literatura lui devine mai mult o suferință ispășitoare.