Când a întocmit panorama omului medival, celebrul medievist Jacques Le Goff nu a găsit nimic asimilabil tipului uman al necredinciosului, al libertinului și al liber-cugetătorului. Omul acelei epoci se considera de obârșie divină, ca fiind plămădit de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. De aici, o față pozitivă a omului medieval, ca oglindire a lui Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă că nu exista, aproape la fel de frecvent întâlnită, și o față negativă: aceea a păcătosului. Morala creștină a Evului Mediu timpuriu decreta că lenea și plăcerile lumești sunt dușmani ai sufletului care deschid o poartă diavolului pe pământ. Iar această poartă era și mai larg deschisă de către prostituate, considerate ca făcând parte din categoria cea mai păcătoasă a tagmei mercenarilor. Însă o situație specială, cu aspect practic, s-a ivit atunci când s-a pus întrebarea dacă puteau fi bine primite pomenile și darurile făcute de „femeile nebune“ (așa cum erau ele diagnosticate, fără putință de tăgadă). În fond, trebuie să fim de acord că niciunui creștin, oricât de rău famat ar fi, nu i se poate refuza dreptul de a se mântui. Spiritele s-au aprins în jurul acestui subiect și s-a făcut mare vâlvă în Parisul sfârșitului de secol XII, atunci când era nevoie de bani, de materiale de construcție și de forță de muncă pentru construirea Catedralei Notre-Dame, abia începută. În acel context de febrilitate creatoare întru slavă dumnezeiască, câteva prostituate ceruseră episcopului Parisului, cu smerenia cuvenită, îngăduința de a oferi și ele un vitraliu ce o reprezenta pe Sfânta Fecioară.
De obicei, se donau vitralii care semnificau aspecte din activitatea specifică fiecărei corporații, dar, din motive lesne de înțeles, insolitele candidate la izbăvire au considerat că este bine să ofere o reprezentare a însăși Patroanei catedralei. Era un gest care ar putea să explice multe despre neprihănitul lor ideal de mântuire, dar nu asta se cuvine să discutăm aici. Episcopul, vădit pus în dificultate de intenția plină de seriozitate a enoriașelor, s-a sfătuit cu celelalte fețe bisericești și, în cele din urmă, a refuzat modesta donație. Nu cred că i-a fost la îndemână consultarea opiniei emise de un învățat canonic, Thomas de Chobham, care era autorul unuia dintre primele manuale de confesiune (Summa confessorum), apărut puțin mai târziu, dar ale cărui idei pluteau în aerul timpului. Raționamentul înțeleptului ecleziast mi se pare demn de citat: „Prostituatele trebuie socotite printre mercenari. Ele își împrumută trupul și fac o muncă… De aici, următorul principiu al justiției laice: ca prostituată, femeia se poartă cum nu se cuvine, dar nu se mai poartă cum nu se cuvine când primește prețul muncii ei, de vreme ce se admite că este prostituată. Ea se poate deci căi că se prostituează, dar, totodată, poate păstra veniturile de pe urma prostituției ca să le dea de pomană. Dar dacă se prostituează din plăcere sau își închiriază trupul ca să afle plăcerea, atunci ea nu face o muncă, iar câștigul este la fel de rușinos ca și fapta. Tot astfel dacă prostituata se parfumează și se gătește ca să atragă prin farmece mincinoase și lasă să se creadă că este frumoasă și atrăgătoare când de fapt nu este, căci clientul cumpără ce vede, ceea ce este o înșelătorie, prostituata săvârșește atunci un păcat și nu trebuie să-și însușească banii câștigați astfel. Când clientul ar vedea-o așa cum este ea într-adevăr, nu i-ar da decât un gologan, dar, fiindcă i se pare frumoasă și strălucitoare, îi dă un ban de argint. În acest caz, ea nu trebuie să-și însușească decât gologanul, iar restul să-l dea înapoi clientului pe care l-a înșelat, să-l dăruiască Bisericii sau săracilor…“ (apud Jacques le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, vol I, Ed. Meridiane, 1986, pp. 162–163).
În urma celor citite, trebuie să-l acuzăm pe autor, și inclusiv pe sfânta Biserică, pentru lipsa de îngăduință arătată față de tendința femeilor de a… îmbrățișa o meserie care le place, de a alege o arie vocațională pentru care simt chemare și de a se înfrumuseța așa cum cred ele de cuviință sau după cum le dictează instinctul – înnăscut părții feminine – de a se face cât mai atrăgătoare. Însă nu este mai puțin adevărat că prestigiul social câștigat și justificat prin muncă devenise atât de mare la sfârșitul secolului al XII-lea, încât canonicul englez care făcuse studii la Paris s-a simțit nevoit să schițeze principiile deontologiei profesionale a contestatei și depreciatei meserii a prostituatelor.
Desigur, cele scrise de Thomas de Chobham în Manualul de confesiune nu ar fi putut influența hotărârea inițială de a se refuza donația respectivă, dar raționamentele emise în cuprinsul cărții respective ne arată în ce fel o meserie disprețuită (nu de toată partea bărbătească) putea fi legitimată atât în spațiul social, cât și în acela sacru. Consider că principiul care ar fi trebuit să călăuzească Biserica într-o astfel de împrejurare ar fi fost acela pomenit mai sus: nicio îndeletnicire nu te poate împiedica să mergi pe calea pocăinței, orice păcătos având dreptul să-și revendice partea lui de cer pentru viața de apoi.
Secolele au trecut, moravurile s-au îndulcit, lumea a evoluat în privința mentalităților și a atitudinilor față de meseriile tot mai diversificate, iar Biserica cato-laică a ajuns să fie pusă chiar și în dilema de a hotărî dacă trebuie acordată sau nu în fața altarului sfânta taină a cununiei între credincioși de același sex gata să rostească emoționantul „– Da“. Într-o perioadă actuală a tuturor toleranțelor, nu numai religioase, nu cred că s-ar mai scandaliza cineva din mass-media dacă fetele disponibile desfătărilor erotice contracost, aflate la nu multe străzi depărtare de kilometrul Zero al tuturor rutelor și… centurilor de circulație din Franța, pe Rue Saint-Denis, ar manifesta elanuri filantropice, potrivit dării lor de mână în perioadă de criză și de post. (Cei care vor să se deturneze în beneficiul spitalelor fondurile dedicate catedralei s-ar cuveni să fie întrebați dacă, așa, la modul general, prostituatele ar putea fi donatoare de organe sau dacă li s-ar îngădui să înzestreze spitale precum ar fi acelea de boli dermato-venerice.) Nu cred că ar fi dezbătută în mass-media intenția de donare din partea prostituatelor de astăzi a unui vitraliu întruchipând-o, de exemplu, pe Madonna (este vorba despre aceea care a riscat în urmă cu 30 de ani excomunicarea, după apariția videoclipului „Like a Prier“). Totul ar părea ca fiind un gest firesc, venit din partea unor binecredincioase creștine care își caută nu numai de ale trupului, ci și de ale sufletului.
Incendiul de la Catedrala Notre-Dame a fost privit de o mulțime adunată pe malurile apropiate ale Senei, în preponderență curioși, puțini dintre cei prezenți trăind cu adevărat o dramă religioasă. Sunt convins că s-au făcut foarte multe selfie-uri având în fundal teribilul joc al flăcărilor, deoarece era prea impresionant spectacolul de lumină și sunet pentru a nu fi imortalizat și distribuit în timp real rețelelor de prieteni. Am văzut înregistrări cu credincioși rugându-se în genunchi pentru salvarea catedralei, dar, din secvențele oferite de la fața locului, purtătorii de veste galbene nu au putut fi observați pe acolo, deoarece ei sunt mereu preocupați cu izbucnirea incendiilor în alte părți ale orașului, tocmai pe la Arcul de Triumf. O profeție a lui Victor Hugo, din culegerea de versuri Les voix intérieures, este serios pusă în cauză în ultimul timp. Acolo, mesianicul scriitor își imagina un Paris al viitorului având monumentele șterse de pe hartă, cu excepția celor două turnuri ale Catedralei Notre-Dame, a coloanei din Place Vendôme și a Arcului de Triumf, pe care le credea nemuritoare: „Une rumeur de fête emplira la vallée,/ Et Notre-Dame au loin, aux ténèbres mêlée,/ Illuminant sa croix, ainsi qu’un labarum,/ Vous chantera dans l’ombre un vague Te Deum!“
Făcutul de selfie-uri în astfel de împrejurări este un gest copilăresc de înțeles, însă unii confrați răsăriteni întru creștinătate (dar, de fapt, fără niciun Dumnezeu) ai catedralei occidentale greu încercate au avut ideea macabră de a scoate bani nu numai din piatră seacă, ci și din lemn ars, vechi de două mii de ani. Spun ei că ar fi adunat cu mâna proprie cenușă din catedrală, pentru a o vinde la prețuri (de) stupefiante. Măcar Hagi Tudose, așa avar cum era el, vindea lemn adus din Țara Sfântă și câștiga un ban prin efort personal: „Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios – «hagiu» – sfânt, dar mai soios de cum plecase. Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt“. Nu se poate compara situația potențialilor escroci de astăzi nici cu cele dezbătute în piesa Jocul ielelor, de Camil Petrescu, unde căutătorul de absolut în sfera adevărului și a justiției Gelu Ruscanu își pune întrebarea dacă trebuie condamnat un paznic de la cimitir care, deși nu aduce nimănui pagube, fură flori de pe morminte pentru a-și hrăni, din vânzarea lor, cei cinci copii.
Dar cine stă să se gândească astăzi că nu cenușa este a omului, ci omul este al cenușei? Cine mai știe dictonul latin „Cinis et umbra sumus“? Rămâne să cântărim dacă au avut mai multe șanse de a fi izbăvite prostituatele Evului Mediu timpuriu, dornice de a face Catedralei Notre-Dame o donație după puterile lor, sau virtualii neguțători de cenușă ai catolicismului târziu care au avut intenția să se îmbogățească de pe urma sinistrului. Gestul prostituatelor din „timpul catedralelor“ mi se pare, în circumstanțele actuale, înduioșător. Folosindu-mă de un titlu de carte a lui Gianni Vattimo, stau și mă întreb: cum credem că mai credem? Sau cum e cu putință să fim creștini în afara bisericii ori în afara unei catedrale cuprinse de flăcări?