Operația de anvergură lansată de România literară asupra canonului literar românesc din ultimul secol are implicații mai profunde decât simpla alcătuire a unei liste de nume. Întrebarea preliminară, pusă mai degrabă cu scepticism, ar fi aceasta: știm ce este canonul, care e mecanismul formării lui, dar de ce, la urma urmelor, ar fi el necesar? La ce servește însăși existența canonului? Nu e doar o ficțiune intelectuală ca atâtea altele?
Dacă plecăm de la exemplul literaturii române în anul Centenarului, constatăm că secolul scurs de la Marea Unire n-a fost pentru țara noastră un secol glorios. În 1918, a apărut pe harta Europei o țară ce s-a impus cu dificultate, ale cărei frontiere au fost contestate încă din primii ani post-belici, o țară târâtă fără voia ei într-un război pe care l-a pierdut și care a dus la ocupație militară străină. Consecințele acestei ocupații s-au întins până în decembrie 1989. România a ieșit din coșmarul comunist epuizată, dezorientată și alterată în însăși esența ei. După 1989, cei 30 de ani de libertate nu s-au dovedit suficienți pentru vindecarea rănilor.
Singurul pilon național rezistent pe tot parcursul acestui interval l-a reprezentat cultura. Prin pleiada de talente excepționale apărute în literatură, filozofie, arte plastice și muzică, perioada interbelică a strălucit față de toate celelalte perioade istorice de până la ea. În cei mai dificili ani ai dictaturii de tip sovietic, în timp ce economia, viața socială, relațiile internaționale etc. se aflau la nivele lamentabile, cultura în România a continuat să se mențină și să progreseze. Un nucleu cultural dur ne-a asigurat atunci supraviețuirea.
Un astfel de nucleu esențial se găsește în fiecare cultură europeană, iar așa-numitul „canon” s-a format plecând de la el. Există pe continentul nostru literaturi milenare, literaturi medii ca durată și literaturi recente; literaturile islandeză, franceză, portugheză ori italiană, născute aproape odată cu mileniul al doilea al erei noastre, privesc altfel durata decât literatura română, veche de doar câteva secole, sau decât recentele literaturi israeliană ori braziliană. Indiferent însă de când s-a scris în diferitele limbi europene, pornirea instinctivă a tuturor cărturarilor a fost aceea de a propune un nucleu de bază, o culegere de texte fundamentale în funcție de care să fie judecat restul literaturii.
Revendicarea polemică a zestrei prețioase dobândește uneori semnificație politică. Să ne gândim la pornirile separatiste ale Cataloniei, parte din regatul Spaniei, și care au dus la reînvierea unor tradiții medievale (din secolele XIII-XIV), a unei literaturi complet diferite de cea de azi, dar care făcuse gloria provinciei în perioada Regatului Aragonez. Nucleul primordial se constituie uneori prin apel la autori ce au trăit în urmă cu secole.
Sau ce altceva a reprezentat mișcarea felibrilor, a poeților entuziaști care, în plin secol XIX, au visat reînvierea limbii provensale, limba primei mari poezii europene?
Exemplele catalan și provensal materializează situații-limită, dar ele atestă pornirea generală de a-ți căuta un fond de bază stabil și indiscutabil.
Celor care se întreabă la ce servește canonul literar li s-a oferit deja un început de răspuns. Dușmanii canonului continuă însă să se întrebe care ar fi rostul unui corpus de opere datând din urmă cu sute de ani, în condițiile proprii secolului XXI, când nici măcar nu se mai scrie cu instrumentele tradiționale, ci se compune textul cu ajutorul tastaturii unui computer.
La prima vedere, argumentele anti-canon par convingătoare și beneficiază de calitatea bunului-simț comun. La a doua sau la a treia privire, lucrurile nu mai stau însă la fel. Specificul literaturii din toate timpurile nu e reprezentat de lumea concretă figurată în cutare poem sau în cutare roman, ci de codul ei secret, aflat îndărătul cuvintelor. Or, acest cod se schimbă foarte greu și are vocația duratei lungi. Proza din toate timpurile, din Renaștere și până la romanul contemporan, vehiculează un număr redus de eroi, personaje-cheie, prototipuri umane eterne. În poezie, substratul stabil apare și mai conservator: din lirica medievală și până în secolul XX, prozodia a fost constituită din anumite forme ritmice, metrice, de rimă etc.; poezia fiecărei literaturi europene a luat naștere și a funcționat, secole la rând, în cadrele unei prozodii pe care marii poeți s-au mulțumit doar să o corijeze discret, fără a o pune niciodată global în discuție.
Relativa fixitate a canonului literar conduce și la o relativă fixitate a gustului: oricât de inovatoare s-ar fi dovedit anumite epoci istorice, oricât de iconoclaste ar fi părut, ele au eșuat matematic la capitolul pe care contaseră cel mai mult, la acela al captării gustului public. El se va hrăni mereu din mici inovații datorate modei, dar se va baza pe fondul imuabil al respectivei culturi.
Acest fond, pe lângă colecția de modele literare propuse, trebuie să aibă și avantajul reprezentativității, calitatea rară prin care o operă se identifică cu spiritul cultural al unui popor. Autorii care compun canonul vor fi scriitori de valoare recunoscută, dar vor poseda în plus calitatea de emblemă a spiritului național. Întreaga cultură modernă franceză s-a mișcat între Montaigne și Pascal, limite pe care nimeni nu le va contesta, în ciuda secolelor scurse de la apariția celor doi; în registrul familiar-meditativ și în registrul tragic, cei doi măsoară aria gândirii franceze moderne.
Ce să mai spunem de Dante, emblemă naturală a Italiei? Până astăzi, la școala generală, elevii învață să citească și să recite pe terținele Divinei Comedii, adică pe un text de la începutul secolului al XIV-lea. Cei 700 de ani scurși între momentul compunerii operei și epoca noastră n-au fost suficienți ca să-i răpească acesteia rolul de referință absolută.
Rațiunile pentru care fiecare literatură și-a compus un anumit nucleu esențial sunt multiple, dar una le domină pe toate celelalte: canonul servește la departajarea scrierilor semnificative de cele ivite sub beneficiul modei, sub beneficiul tranzitoriului.
Aparența de inactualitate a canonului literar rezultă din însăși regula apariției sale: lentoarea îmbogățirii și a corijării lui lasă falsa impresie de imobilitate; schimbările intervenite în cadență de secole nu sunt însă mai puțin schimbări decât cele petrecute în intervalul unei generații.
Verificăm încă o dată un adevăr hermeneutic important: schimbările decisive se cer contemplate de la mare înălțime.