Capul
În marea adunare
Capul meu cu ochelari fumurii
E ca o geamandură între valuri.
Când dă să spună câte ceva
Mulţi se cabrează
Se trag înapoi
Îşi fac semne
Până ce văd că nu-i niciun pericol
Şi mi-l clatină pe valuri ca-nainte.
Lăsaţi-l şi pe dânsul!
Îmi sare-n apărare o femeie,
ba opriţi-l!
Se pun de-a curmezişul alţii doi.
Dar eu odată tolerat
Iau cuvântul
Am dreptul la trei minute
Închei după două şi un sfert
Şi nu las nicio urmă
Nimeni nu îmi spune să stau jos.
A recitat o poezie!
Se rosteşte verdictul
Şi afară începe să plouă…
Iar capul meu cu ochelari fumurii
Ţinut în lesa lui de geamandură
Se clatină de la apus la răsărit
Se roteşte de la dreapta la stânga
Şi viceversa
Cam cât negarea negaţiei.
Urechile lui aud totul
Iar ceilalţi încep din nou să se teamă
Când se-apropie de ei să-i salute.
Fac un pas înapoi
Să nu se molipsească
Iar când se desprinde din rândurile lor
Şi se îndepărtează
Cad pradă unui zâmbet
Sub care vor fi găsiţi şi peste o sută de ani.
Histrion
Nu m-am putut abţine
Am fost tot timpul pe scenă
O simţeam cum crește sub mine oriunde
La ghișee
Prin ședinţe
La depunerea jurământului.
La întins mâna
La dat cu mopul
La lupta dintre bine și mai bine
La futut buha
Și la-nchinarea la idoli.
Am fost un mare histrion
Nu m-am putut abţine
Se râdea în jur fără voie
Și se uita îndată totul
Câţiva au murit fericiţi.
Femeilor de multe ori
Le-am stricat machiajul
Curgea din ele o lumină
Care ne purta în altă parte
Buzele li se deschideau
A fost o nebunie.
Râdeau și cerșetorii
Când plouam asupra lor
Cu pilde împotriva pomenii
Erau gata să mă miluiască pentru asta
Și să mă lase în liniște în umbra bisericii.
Am dus teatrul peste tot cu mine
Mulţi s-au pierdut printre luminile lui
Pe alţii lumina i-a acoperit
Și nu vor mai fi găsiţi niciodată.
Nu m-am putut abţine
i-am iubit pe toţi.
Credeau că mă prefac
Și-au scos cuţitul.
Nu că nu l-am văzut
Dar m-am dus spre lama lui ca spre o rază.
Mărturiile
Umblam pretutindeni să depun mărturie
Simţeam că dacă nu o fac
Nu-mi mai rămâne nicio bucurie
Nu că sărutul lumii m-ar fi atins vreodată
Dar nici nu-l voi putea visa de-acum încolo.
Umblam aiurea cu mărturia în mine
Voiam s-o așez de marmoră
Placă pe faţa orașului
Cu litere săpate adânc
Să nu se uite
Adevărul acela din noi
Care nu iese la lumină
Decât o oră într-un veac.
Iar adevărul din mine
Adică tot ce până astăzi
Nu putea fi mărturisit
Urca și aștepta pe buze.
m-au trimis la un preot
nu cunoșteam niciunul
dar mi l-au găsit
un om – o parohie
un credincios – o mărturie.
Era întuneric sub popă
nimeni n-a văzut nimic
și nici n-a auzit.
m-au scos de acolo
Punându-mă să scriu o carte
cu adevăr cu tot
cu tot ce ascunsesem până atunci.
Am sărutat prima pagină
Iar ea de la buzele mele
s-a făcut și mai albă.
Și pe ultima am sărutat-o
înţelegând că nici sângele meu pe zăpadă
N-ar fi în stare să mai lase urme.
Mi-au trimis într-un târziu un judecător.
În faţa lui trebuia să deschid gura
Iar el să noteze totul
Cuvânt cu cuvânt.
M-am uitat la el
Și el la mine.
Nu semăna cu nimeni.
Nici eu nu semănam cu amintiri de ale lui.
Am tăcut unul peste altul
Când el peste mine
Când eu deasupra lui.
Purta pistol.
l-a așezat pe masă între noi.
Buzele mele nu porneau la drum.
Iar dac-ar fi pornit
Am înţeles că nu aș fi văzut
Dar aș fi auzit împușcătura.