Cultura idiș a fost o parte importantă a peisajului spiritual nu doar al României, ci al Europei răsăritene în general, de la Marea Baltică până spre Peninsula Balcanică, legând comunitatea evreiască așkenază care era răspândită în toată această regiune. După Marea Unire de la 1918, statisticile oficiale au consemnat faptul că peste 500.000 de persoane vorbeau limba idiș (518.754 mai precis), ceea ce reprezenta o majoritate în sânul comunității evreiești din cadrul statului român întregit (care număra 728.115 persoane la 1930).
Această colecție de 69 de documente, coordonată de Camelia Crăciun (istoric literar și conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, Programul de Studii Iudaice), este o necesară completare a seriei de trei volume de surse istorice, editată în anii 1990 de către Arhivele Naționale ale României, despre Minoritățile naționale din România interbelică. Seria a fost coordonată de Ioan Scurtu și a vădit superficialitate la nivelul tratării problematicii minoritare, evreiești, în particular, în sensul că ignora antisemitismul de stat de dinainte de 1918 și vorbea mai degrabă despre „generozitatea“ autorităților românești de după Marea Unire (Ioan Scurtu, „Studiu introductiv“ la volumul Minoritățile naționale din România, 1918-1925. Documente, Arhivele Statului din România, 1995, p. 7), fără a scoate în evidență tensiunile interetnice care au escaladat și au condus chiar la violențe de masă (vezi Pogromul itinerant de la Oradea din decembrie 1927).
Nu așa stau lucrurile cu volumul prezentat aici, care este bine fundamentat metodologic și conceptual, cu mare atenție și la detalii, de pildă la cum sunt reproduse numele proprii (redarea lor urmează normele YIVO/Institutul pentru cercetarea istoriei și culturii evreiești de la New York). Prin urmare, dacă punem în paralel cele două demersuri, observăm nu doar o completare, ci și un contrast. Colecția de documente privitoare la cultura idiș nu pornește de la preconcepții și câteodată contrazice o anumită imagine încetățenită și acceptată de mulți istorici. Exista, de pildă, o percepție care îi plasa pe mulți lideri național-țărăniști în opoziție cu politicile PNL, centraliste, asimilaționiste și nivelatoare, inclusiv din punct de vedere etnonațional și lingvistic. Spre exemplu, parcurgând volumul, imaginea despre Virgil Madgearu – secretar general al PNȚ, economist de marcă – este puțin schimbată mai ales prin prisma lecturii interviului pe care l-a acordat în vara anului 1929 unei importante agenții de presă evreiești (Jewish Telegraphic Agency/JTA). În acest interviu (documentul nr. 19), Madgearu nu este foarte departe de asumarea unui punct de vedere asimilaționist. Fruntașul țărănist sugerează că statul român acceptă particularitățile etnice, inclusiv evreiești, dar de fapt din ceea ce spune rezultă că evreii nu prea au dreptul la o manifestare identitară națională (proprie), în speță la folosirea limbii idiș în școlile din România. Un citat din ceea ce declara Madgearu este ilustrativ: „Vor evreii să-și trimită copiii în școlile ungurești sau rusești și să dea acestor școli preferință față de cele românești? Idiș vorbește numai o parte din populația evreiască.“ (p. 76). Iar în continuare politicianul sugerează că ebraica nu prea este o limbă care să fie luată în seamă: „Ebraica? Știu că este limba vorbită a evreilor în Palestina. Dar în Palestina trăiesc numai 160.000 de evrei și în Europa vorbesc ebraică așa de puțini evrei, încât nu poate să fie considerată acolo ca o limba vie.“ (p. 76). Această orientare nu este foarte îndepărtată de ceea ce asuma principala formațiune politică de la guvernare după 1918 – Partidul Național-Liberal condus de Ionel Brătianu.
Printre documentele incluse în volum se află și o serie de articole de presă care prezintă atmosfera tensionată în care cultura idiș a fost constrânsă să supraviețuiască; nu au lipsit izbucnirile antisemite prilejuite de turneele unor artiști de teatru idiș, îndeosebi în anii 1922-1923 (cazul trupei „Kanapoff“; reprezentațiile date de renumita artistă de teatru idiș Molly Picon ș.a.). Volumul de documente reprezintă rezultatul proiectului de cercetare intitulat „Yiddish Culture in Greater Romania (1918-1940): in the Aftermath of the Empires and Challenged by the New National State“ (YIDCULT), finanțat de UEFISCDI – Cercetare Exploratorie, proiect găzduit de New Europe College. De fapt, avem de-a face cumva cu un diptic, deoarece – pe lângă acest volum – mai există un altul, apărut în septembrie 2025, o lucrare de interpretare în engleză, cu un titlu apropiat și realizată de aceeași echipă de autori (Yiddish Culture in Greater Romania, 1918-1940, Central European University Press, 2025).