Dintr-o tăcere într-un cuvânt
*
Cântecul zării apuse, mâinile tale seduse de trupul zilei care se stinge, copac înfrunzit pe meninge. O, simfoniile-ntoarcerii-nvinse în domul tăcerilor ninse, allegro divin al uitării, stoccato ascuns al trădării, de sine, de viață, de lume, fortissimo fără de nume!
*
Cum trece ea pasărea-vânt
dintr-o tăcere într-un cuvânt,
dintr-un cuvânt într-o altă tăcere
fum de lumină, abur, părere!
Cum țipă ea neauzit
când se prelinge în nesfârșit,
când nu rămâne decât omăt
și nu se uită ea îndărăt
în neodihnă și neuitare
și nu-s răspunsuri, nici întrebare
*
Îndelungi sărbători în portul fără corăbii, unde marea aduce doar cenușa stelelor arse; banchete, muzici, vânturare de vorbe. Petrec armatorii nimicului… La orizont, cu neguri și plumb se-mbracă furtuna!
*
Cum trece lumea prin cuvânt,
nu știi nicicum, nu știi nici când,
un rând acum, mâine alt rând!
S-au stins luminile pe chei
și navele-s, de vrei nu vrei,
fără elice, nici catarg ,
se stinge orizontu-n larg,
vântoasele-și ascut securea,
plâng uraganele aiurea
însă adâncul e pustiu,
și timpul jupuit de viu;
nimic nu este, nicăierea
și nu mai are glas tăcerea!
*
Cum te ia timpul din toate părțile,
ca o invazie de neoprit!
Când te înghite marele chit
cum te răscumpără singurătățile?
Nu ai repere, pierdute-s hărțile,
cade lumina în asfințit,
stă umbra umbrei de neclintit,
cum te răscumpără singurătățile?
Numai uitarea își știe sorțile
și doar amintea-i neamintită,
în întuneric ziua-i zidită;
cum te răscumpără singurătățile
când doar tăcerea numără cărțile?
Cum te ia timpul din toate părțile!
*
Și dacă-i ieri și dacă-i azi,
nu știi în care ai să cazi,
și dacă-i azi și dacă-i ieri
nu poți să taci, nu știi să ceri!
Și de e ieri și de e mâine,
același cer, aceeași pâine!
E mâine azi ori poate ieri,
la fel pustiul de tăceri;
e ceru-nchis, e-nchis pământul,
pe cruce sângeră cuvântul!
*
Serile lungi în care vezi cum moare lumina,
în care ființa pregătește cina tăcerii,
de-ajuns cât să se sature câinii durerii,
vulpile fricii, corbii uitării,
serile-n care se spală de sine marginea mării,
pustia unde-i nisipul
flacăra stinsă și chipul
pe care-l cauți și-l afli-n
niciunde-
le-n care te-acunzi și te-ascunde,
oglindă băută de apele ei veninoase,
uitarea care-ți șuieră-n oase,
viscolu-n care te-nfășori și te duci
străin
în baierele cerului, celeste răscruci
fără urme, fără căi
și n-ai unde
de tine însuți fugar
a te-ascunde!
*
Ziua își tremură undele,
o, cum trec ele, secundele,
cum vin ele și cum se duc…
fără de sine timpul năuc,
fără de tine umbrele tale,
zare pustie, drum fără cale,
cale pierdută, umblet tehui
spre unde apare și unde nu-i,
pas fără urmă, pas rătăcit
pe unde nimeni n-a mai venit!
*
Să ne ascundem unde mai putem
să fim doar în de noi, să nu mă tem
de-adâncul temniței unui poem?
Pe unde să ne rătăcim și unde
numai bătaia inimii răspunde
mâniei răzvrătirilor profunde?
Unde să-ncigem jarul, să cinăm,
să dăm ce-ar fi de dat unde să dăm?
Pe cine-ar fi și ce să întrebăm
când nu mai sunt răspunsuri, nici cuvinte
și ni se așterne dinainte
doar ce-am uitat și ne-am adus aminte!
*
Apă leneșă seara pe olanele verii, răsuflare stinsă, vedenie, abur plutind peste țiglele-ncinse. Limpede, de neoprit șuvoiul secundelor. Balsam tăcerea pe buzele tale. Nemăsurată ți-e umbra în valea iertării.
*
Și seară e
și ți-e dor de ziua care
se duce
și n-o să mai vină nicicând,
cineva merge în întuneric
spre zări din care n-ai să faci
parte
și te temi să întrebi
fiindcă nimeni, nici măcar tu,
aminte nu-și va aduce;
memoria uitării e lecția
pe care ți-o dă acum
clipa,
pseudonimul eternității!