Noua ediție a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, apărută la Polirom la finele anului trecut sub îngrijirea neobositului Toma Velici, conține nu doar un aparat critic consistent, ci și numeroase documente inedite (transcrierea unor înregistrări pe bandă de magnetofon, un jurnal din perioada bolii și diverse alte mărturii), precum și un foarte interesant jurnal din anii 1952-1953, publicat doar o singură dată până acum, în prestigioasa colecție de „Opere Fundamentale“ coordonată de Eugen Simion la Fundația Națională pentru Știință și Artă (2013).
E pentru prima oară însă când sunt recuperate toate aceste fragmente diaristice care atestă, după cum aflăm din nota asupra ediției, o rar întâlnită pasiune a mărturisirii de sine, a solilocviului, întreaga creație literară a lui Ion D. Sîrbu fiind legată ombilical de practica jurnalului intim, a scriiturii cotidiene. Familiarizat de mult timp cu arhiva scriitorului, Toma Velici observă că asemenea notații datează încă din anii studenției, când Sîrbu fusese trimis pe front (secvențele importante din caietele acestea de tinerețe urmând a fi salvate și ele într-un viitor apropiat într-o secțiune de „Varia“ a prezentei ediții), continuând să țină jurnal și în perioada de dinaintea detenției (1957-1964), dar și în anii ’60-’70, până în ceasul morții, survenite (o altă lovitură dată de soartă ghinionistului Gary!) cu doar două luni înainte de căderea comunismului, în decembrie 1989.
În Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, suntem avertizați, scriitorul include însă o mare parte din însemnările de pe caietele sale anterioare, utilizate doar parțial și la realizarea unui roman ca Lupul și Catedrala, a cărui gestație datează tot din anii ’70 (bănuim că e vorba mai ales de secvențele cu caracter reflexiv, provocate de lecturi sau de meditații personale, fără ancore precise în realitatea imediată). Din acest motiv, poate, a și remarcat Paul Cernat o diferență majoră între jurnalul anilor ’50, în care predomină notațiile cu caracter intim, și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, care e un text mai degrabă reflexiv și livresc, un jurnal „de idei“, cu o vădită componentă literaturizantă.
Elaborând într-adevăr migălos, cu gândul la receptarea postumă, Sîrbu pune în practică ideea de „roman indirect“ teoretizată de Eliade și atrage cititorului atenția asupra ficționalizării confesiunii prin chiar tranziția textelor sale de la „glossă“/ fișa de lectură la „romanul politic“ (vezi subtitlurile celor două volume ale jurnalului).
Putem invoca, desigur, și modelul eseurilor lui Montaigne, în care comentariile pe marginea cărților lasă loc, treptat, observației vieții, explorării sistematice a propriului eu, având ca scop cunoașterea de sine, dobândirea înțelepciunii. „Ficțiune a non-ficțiunii“, după fericita caracterizare a lui Eugen Simion, jurnalul devine în cazul de față o formă de scriitură testamentară menită a înregistra ca un seismograf sufletesc momentele inițiatice ale unei experiențe existențiale exemplare, țintind redempțiunea. Nu întâmplător, prefațatorul prezentei ediții, Dan C. Mihăilescu, invocă în comentariile sale textul biblic, îndeosebi Ecleziastul și Cartea lui Iov, cu care jurnalul lui Sîrbu ar avea multiple afinități, componenta inițiatică și religioasă fiind mai pregnantă aici decât aceea politică și morală, evidențiată îndeobște de exegeți.
Într-adevăr, acum, la 35 de ani de la căderea comunismului, jurnalul lui Sîrbu se sustrage parcă timpului în care a fost scris și refuză să se lase citit în grila reducționistă a unei receptivități complice, recte exclusiv ca document „politic“ al rezistenței anti-totalitare, revelându-și în schimb dimensiunea sapiențial-gnomică care irigă textul ca un torent de lavă spirituală turnată cu măiestrie în forma nepieritoare a artei. Oriunde deschizi cele două volume, pe orice fragment de text ți-ar cădea ochii, rămâi cucerit de subtilitatea ideii și de expresivitatea voluntară prin care Sîrbu și-a câștigat un loc de frunte printre marii creatori de stil din literatura noastră. Cum însă tot el ne îndemna să admirăm frumusețea perlei ținând cont de suferința scoicii ce a lăcrimat-o, trebuie spus deopotrivă că blazonul stilistic al literaturii sale „suferite“ nu e, în cazul de față, efectul unui travaliu steril, de laborator, ci piatra filosofală ivită spontan, ca un miracol, din chiar alchimia propriei existențe.
Conceput în mod deliberat ca un fel de Arcă a lui Noe, ca un text-summa, modular, polifonic, gândit să-i salveze autorului Opera (scrisă dar mai ales nescrisă) de la naufragiu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal e o capodoperă a literaturii confesive, o creație de uluitoare unicitate (comparată de prefațatorul prezentei ediții – et pour cause! – cu opere la fel de singulare precum Craii de Curtea Veche sau Năpasta), care mă impresionase în tinerețe mai ales prin formula sa estetică extrem de originală. Dar astăzi mă mișcă nu atât jocul livresc-intertextual, virtuozitatea retorică, detenta satirico-pamfletară, calambururile, scenariile ludice și grotești, teatralitatea, cât autenticitatea profundă a mărturisirii, sinceritatea scriitorului, confirmată și de admirabila incursiune a Clarei Mareș în labirintul dosarelor din arhivele CNSAS (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, 2011), care evidențiază o dată în plus rectitudinea morală a fiului de miner îmblânzit cultural de Blaga și de colegii din Cercul Literar de la Sibiu.
Tulburătoare sunt mai cu seamă fragmentele de jurnal redactate după momentul confirmării cumplitului diagnostic (cancer la gât), pe patul de spital, însuflețite cum sunt de o nobilă etică a iertării și de o resemnare sobră, împrumutată umanismului clasic, lăsând celor din preajmă impresia de neșters a unei demnități „de senator roman“.
Alături de Jurnalul fericirii, după cum s-a tot spus, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal e una dintre cele mai spectaculoase revelații ale literaturii noastre „de sertar“, o „spovedanie pentru învinși“ în care scriitorul nu ajunge la împăcarea cu sine și cu lumea decât după un îndelungat și chinuitor proces de purificare interioară. Mai pătimaș decât irenicul Steinhardt, care după convertire, însuflețit de puterea proaspătă a credinței, propovăduia iertarea aproapelui și uitarea răului, Sîrbu îmbrățișează etica „ne-uitării“, în acord cu atitudinea justițiară a Monicăi Lovinescu și cu ideea că răul trebuie mai întâi istovit cu armele lui, pentru ca abia după aceea să poată fi învins de puterea binelui.
„Responsabil cu buna dispoziție“, dar și „rău de gură“, după cum l-a caracterizat Cornel Regman, „bufonul Gary“ nu e nici pe departe un moralist senin și împăcat cu soarta, nu-și ascunde ura față de ticăloși, pe care-i încondeiază cu năduf pamfletar și cu tot veninul adunat de pe urma suferințelor îndurate. Cu toate acestea, nu se lasă orbit de ură și de resentiment, ca Goma, exprimându-și mai degrabă amărăciunea față de lașitatea celor din jur, îndeosebi când e vorba despre oameni pentru care va fi nutrit și sentimente de admirație sau recunoștință (precum Liviu Rusu, binefăcătorul său). Opiniile despre colegii de breaslă și despre literatura contemporană („nesuferită“) sunt în genere nefavorabile, mai ales când operele vizate sunt produsul unor mode și experimente trecătoare (textualismul, postmodernismul etc.), care „nu pun probleme“ și trec ca atare ușor de furcile caudine ale cenzurii. Dar Sîrbu scrie rău și despre marii noștri prozatori realiști de după război, Petru Dumitriu, Eugen Barbu sau Marin Preda, cărora le reproșează lipsa de caracter și, implicit, eșecul estetic (făcând compromisuri, limba i-ar fi „trădat“). În ultimii ani, era tot mai obsedat de ideea că biografia sa păguboasă de „Candid valah“ i-a fost confiscată de „un anume Victor Petrini“, personaj inventat de Preda în confortul castelului de la Mogoșoaia, transformat după război în casă de creație pentru scriitorii aserviți regimului comunist. Nici Noica nu e cruțat pentru aroganța de a-i fi ignorat pe Blaga și D.D. Roșca atunci când a transformat Păltinișul într-un loc de pelerinaj intelectual. Nichita Stănescu iese și el șifonat („îi umblau amețite și vorbele“), la fel ca vecinul de bloc Marin Sorescu, simpatizat pentru istețimea lui oltenească și pentru talentul literar în gamă minoră (ca autor de parodii și fabule), dar discreditat ironic pentru pretențiile sale cărturărești. De ironiile scriitorului nu scapă nici amicii apropiați, ca Doinaș, care au știut să se reintegreze în viața literară, lăsându-se recrutați ca agenți ai Securității.
Străin de orice formă de dogmatism și de partizanat ideologic, dar însuflețit de credința că adevărul există și trebuie mărturisit, Sîrbu reușește să fie mereu convingător prin sinceritate și bună-credință, ascuțitul său spirit critic exercitându-se fără menajamente și asupra propriei persoane. De aceea, admirabil mi se pare că, deși a trăit izolat în ultima parte a vieții, fiind ocolit de confrații oportuniști și frecventat aproape numai de „agenți auriculari“, scriitorul nu s-a acrit, n-a devenit un mizantrop intolerant și nefrecventabil, ci a izbutit să-și păstreze umorul (pe o fotografie din arhiva familiei ar fi notat, cu ironică resemnare: „Eu și turnătorii mei“) și, nu mai puțin, dragostea de oameni și de umanitate.
Într-un interviu acordat mie cu generozitate și publicat apoi în volumul Politețea ca armă (1999), Alexandru Paleologu își exprima fascinația pentru harul de mare povestitor al lui Sîrbu, elogiind totodată nobilul caracter al fiului de miner („un domn“), relevabil în diferite etape ale vieții, dar mai ales la senectute, când Gary reușea să-și scrie în sfârșit opera și să se vindece de spaima ratării. Rafinatul eseist ținea să sublinieze rolul providențial jucat în destinul scriitorului de cea de a doua soție a lui, doamna Elisabeta Sîrbu, care i-a oferit nu doar confortul și liniștea necesare activității creatoare, ci și iubirea sacrificială care i-a alinat sufletul, mângâindu-l cu gândul că nu va muri de tot. Iar fără flacăra vie a acestei iubiri veghetoare, n-am fi ajuns, poate, să îi vedem astăzi opera editată în eleganta serie de autor de la Polirom.