cineva ne-ndeamnă să uităm
i-am așteptat cu mâinile legate
și călușul în gură
cu ochii arși
și cuvintele înghițite
pâine și sare nu mai aveam
fuseseră duse departe
în răsăritul de unde ne veneau
întunericul frigul și moartea
în celule înghețau zilele și nopțile
anotimpurile unul după altul
în gropi comune se albea pământul
precum bărbile sfinților
prizonieri în biserici
i-am așteptat pe potecile cerului
pe cărările întinse peste ape
pe drumuri de fier
și de pământ
când în sfârșit au venit
cineva vrea să-i ia înapoi
să-i ducă și mai departe
cineva ne-ndeamnă să uităm
și se supără că nu-i facem
pe plac
cum să-i spunem
că așa suntem noi
știm să așteptăm