Nicolae Pillat – prozatorul
Surprinzător, Nicolae Pillat a început să scrie de foarte devreme, din fragedă copilărie, judecând după cel mai timpuriu text păstrat (poate chiar debutul său?), o povestire intitulată Neascultarea, descoperită de curând, în revista Amicul Tinerimei1, nr. 12, din 15 martie 1909. Semnată „Niculae I. Pillat, Paris“, ea descrie o întâmplare moralizatoare plasată la Miorcani. Nu vom insista asupra ei, pentru că o vom reproduce integral la finalul studiului, ca ilustrare a tipului de proză pe care îl practica Nicolae la acea dată și a gustului micilor cititori din epocă. Ceea ce surprinde în acest caz, dincolo de subiect sau de realizarea artistică, este faptul că mezinul a debutat cu trei ani înaintea fratelui mai mare, Ion, în condițiile în care era cu trei ani și jumătate mai mic decât acesta, așadar la vârsta de 14 ani și jumătate.
Printre primele scrieri, pe care le reține de data aceasta autorul însuși, se numără tot câteva povestiri și nuvele, intitulate Trandafirul fratelui Ignațiu, Gasparin, șef de gară la Trou-les-Pins și Gloaba, cea din urmă reprezentând „memoriile ultimului cal de omnibuz“, tipărită într-un număr restrâns de exemplare, din păcate nepăstrate, câteva vândute la Paris și la Londra, după cum mărturisește în Siluete din familia Brătianu2. De aici și tachinările unchiului Ionel, care pretindea că Nicolae ar fi fost adevăratul scriitor al familiei, nu fratele Ion.
Cu un asemenea background, nu ne mai frapează să descoperim că, în 1913, a publicat la Paris, într-un tiraj de numai 20 de exemplare, probabil „după buget“, un volumaș de 64 de pagini, format mic (18,5 x 12,5 cm), semnat Nicolas J. Pillat și intitulat Portraits, cuprinzând opt proze scurte, cu ilustrații de un anume Jean Kioes. Microprozele de acum, vizibil mai izbutite, departe de stângăcia copilărească și de morala prea manifestă de la debut, sunt, de fapt, schițe în creion, crochiuri trasate pentru viitoare dezvoltări sau, dimpotrivă, medalioane extrem de concentrate, pe o singură trăsătură de caracter, un soi de „proze într-un vers“. În aceste portrete nu regăsim nimic din ironia, zeflemeaua sau spiritul glumeț caracteristice lui Nicolae în multe dintre scrisorile și versurile sale. M. Got este un buchinist, pasionat aproape maniacal de cărțile sale rare, pe cât de înflăcărat și de tandru cu volumele, pe atât de ursuz cu oamenii din jur; M. Bouchard descrie un mic funcționar care visează la balul de duminică și, uitând că este la serviciu, umple registrul cu pete de cerneală violetă, atrăgându-și mânia patronului, fiindcă mâna în care ține condeiul execută volute în ritmul muzicii; M. Firman este un domn pasionat de grădinărit, urmărit în cele mai mici gesturi printre plantele și florile sale, pe care le admiră încântat și le îngrijește cu afecțiune, „car pour lui la fleur c’est la joie, la gaieté et l’amour“, La Pendule de M. Couïn, bucată dedicată surorii Pia, urmărește un crâmpei din viața unui copist al cărui singur bun de preț este un ceas de birou vechi ce bate egal secundele, minutele și orele și care încă ticăie, spre disperarea proprietarului, și după ce este trântit brutal la pământ într-o criză de indigestie, cauzată de o cină căzută prost la stomac; M. Péchard spune povestea unui domn plecat la pescuit într-o dimineață încântătoare, care nu va avea noroc să prindă nimic, în ciuda meticuloasei sale pregătiri, iar, în cele din urmă, sculat brusc din picoteală, crezând că a agățat în sfârșit ceva, trage de fapt o cizmă, și aceea fără talpă; Le Petit Saint urmărește un preot de țară, considerat sfânt de enoriași, care însă, la o privire mai atentă, se dovedește a trage la măsea mai ceva „qu’un Polonais“; Le Chat de Félicie descrie o bătrână singură, sărmană și tristă, care își găsește bucuria ultimilor ani în prezența unei pisici maidaneze, prăpădită și urâtă, ce ei i se pare ravisantă, dar care va sfârși călcată de o mașină; în sfârșit, cel mai elaborat text, împărțit în patru secvențe, Jean-Baptiste Népomucène3, spune povestea unui tânăr născut dintr-o mamă evlavioasă, care îl crește citindu-i din Scriptură și din Viețile Sfinților, și dintr-un tată bon viveur care servește într-o tavernă, învățându-l de mic cu cheflii și cu gustul băuturii. De aici și viața lui, trasată în tușe tolstoiene sau dostoievskiene, care va balansa în repetate rânduri între devoțiune și beție, inclusiv în clipa morții. Autorul lasă să se înțeleagă faptul că personajul său fusese fatalmente predestinat acestei oscilări chinuitoare, neputând cu niciun chip să-și învingă soarta. Înainte de a trece la alte scrieri, ar mai fi de punctat faptul că acest ultim text poate fi citit și chiar trebuie pus în paralel cu poemul în proză Povestea celui din urmă sfânt, scris în 1911, prin care a debutat în volum fratele Ion Pillat în 1912. Mutatis mutandis, ambele urmăresc lupta cu patimile trupești și rătăcirile sau ispitirile duhovnicești ale unor suflete care tânjesc spre absolut.
În ciuda acestor reușite timpurii, propensiunea lui Nicolae Pillat spre proză nu va mai avea prea multe materializări în anii ce vor urma. Cercetarea noastră a scos la iveală o referință bibliografică prețioasă, și anume o „causerie faite à l’École Alsacienne par Nicolas Pillat“, intitulată Deux voyages en Roumanie, 1914 et 1919, numărând 24 de pagini, apărută la Paris, fără dată specificată. Nefiind de găsit nicăieri pentru consultare, putem doar presupune, după subtitlu, că este o compunere școlară sau doar datând din vremea aceea, în care drumul spre România sau două călătorii prin țară sunt prezentate colegilor parizieni, într-un efort de promovare. În afara acesteia, ar fi de reamintit, pentru anii 1941-1943, cele câteva texte și volume deja prezentate, broșurile din timpul războiului și din vremea diplomației de la Vichy, Le Hall des Ambassadeurs, prin care și-a curmat cariera diplomatică, urmată de Vichy „319“ Hôtel des Ambassadeurs și de Souvenirs inachevés… (récits de vie pendant la seconde guerre mondiale), cea din urmă cu un tiraj de 150 de exemplare. Ca și Silhouettes de ma famille, ele se înscriu în categoria scrierilor memorialistice, talentul de prozator fiind ilustrat de plasticitatea și siguranța tușelor prin care reușește să creioneze atât portretele unor oameni pe care i-a întâlnit, cunoscut și iubit, cât și fundalul geografic, istoric sau afectiv în care aceștia evoluează.
O mostră de corespondență aflată la granița literaturii a fost descoperită de curând în Arhivele Bibliotecii Naționale a României4. Scrisoarea inedită, cu datare presupusă de noi a fi vara anului 1913, ar putea avea subtitlurile Tren de plăcere și Scene de viață la Florica, după cele două secvențe disparate descrise fără intenții literare de Nicolae Pillat, semnat nu numai cu numele întreg, ci și cu apelativele din cercul său intim: Nella și Niță. Destinatarii sunt prieteni comuni ai celor trei frați Pillat (Ion, Pia și Nicolae), pe plic fiind înșirați, cu umor, mai mulți adresanți: „Domnișoarelor Florica Radu5, Zozo sau Anastazia Bengescu6, Florica Rosetti7, Ella Filitti8, Domnului Gogu Văleanu9 și Domnilor Romalo10“. După o vacanță petrecută la Predeal, Nicolae și sora sa, Pia, iau trenul spre Florica, unde ajung după tot felul de inconveniente „feroviare“ à la Caragiale sau chiar mai apropiate de prezent, precum vagoane înțesate cu tot soiul de personaje și obiecte, ploaie care pătrunde prin plafon, căldură insuportabilă din pricina geamurilor închise ermetic, o sperietură în gara din Ploiești etc. În acest context, destinația finală, Gara Florica, apare ca un metoc. Ajuns la matcă, ia lecții de călărie, nu fără peripeții și emoții, și hoinărește pe dealurile ce vor fi cântate mai târziu de fratele său în versuri memorabile. Datată după detaliile conținute, misiva aruncă o nouă lumină asupra microtextelor atât de supravegheate formal și estetic, lipsite de persiflarea caracteristică lui Nicolae, cuprinse în volumul Portraits, apărut în același an, 1913.
NEASCULTAREA
În fața orășelului Lipscani din Basarabia, pe malul drept al Prutului, se află satul Miorcani. Poziția lui înclinată, casele lui mici, rare, dar bine îngrijite, grădinele lui bogat cultivate și rețeaua de drumuri, care îl străbat în toate direcțiunile, dau acestui sat înfățișarea unui colț de lume în care se gustă în pace binefacerile vieții.
Aci trăia familia Bogdan Costin. Tatăl, om sârguitor și cumpănit, era privit de toți ca unul dintre fruntașii satului. Floarea, femeia sa, era un model de bună gospodină. Dumnezeu binecuvântase această căsnicie cu patru copii, dintre cari trei băieți și o fată. Petre, cel mai în vrâstă dintre toți, era de zece ani, când nenorocirea se abătu asupra acestei tihnite familii. De când intrase în școală, copilul acesta devenise foarte neascultător. Întotdeauna intra în clasă mai târziu și mai în neregulă decât toți colegii lui. Acasă se reîntorcea regulat cu cărțile și cu hainele murdare și rupte. Nici respectul și dragostea de părinți, nici rușinea de oameni și nici temerea de Dumnezeu nu-l mai puteau ține în căile înțelepciunei. Purtările rele însă au întotdeauna un sfârșit rău; și aceasta trebuia să se întâmple și lui Petre.
Era în ziua de sfântul Gheorghe, zi de târg la Rădăuți. Familia Costin obișnuia să se ducă regulat la acest târg. De astă dată, ea plecă lăsând pe Petre cu un servitor să-și pregătească lecțiile. „Petre – îi zise mamă-sa la plecare –, Petre, rămâi acasă până ne reîntoarcem și să nu care cumva să ieși din curte.“
În același timp porunci slugii să încuie poarta curții după plecarea lor și să aibă grijă de băiat. Era o zi frumoasă de primăvară. Cerul era senin. Soarele ardea. Pasările, ascunse prin frunzișul umbros al pomilor, se odihneau în tăcere… Trandafirii și fragii din grădină umpleau aerul cu un miros plăcut care ajungea până la Petre. El stătea la masa de lucru, în fața cărților. Mintea îi fugea peste tot, numai spre cărți nu voia să se abată. Se gândea la toate nimicurile.
Iată-l că se scoală. Sare nițel prin casă și aleargă cu grabă la fereastră. În depărtare se vedea Prutul și cete de copii scăldându-se într-însul. Aceasta fu de-ajuns ca cheful de zbeg11 să-l prindă de inimă. Iese din casă. „Ghiță“, – strigă el, vrând să știe dacă nu cumva servitorul îl pândește. Dar Ghiță nu răspunde; el plivea fragile în fundul grădinii.
Petre fuge repede spre ușa curții. Dar ușa e încuiată și cheia lacătului este la Ghiță. A găsit pe unde ieși și iată-l alergând vesel spre râu. Sărise peste uluci. Acum e în apa răcoroasă a gârlei cu tovarășii lui. Sare, se zbate, țipă, petrece grozav. „Mă prind – zice Ioan, băiatul lui Nicolae Potcovarul –, mă prind, că niciunul dintre voi nu poate să treacă pe malul rusesc.“ „Ba, eu pot“ – răspunde Petre cu îndârjire –, și iată-l plecat spre malul celalt. Nu trecu mult însă și puterile îl părăsesc. El strigă, se zbate, dar nimeni nu poate să-i dea vreun ajutor. Petre își plătea păcatul neascultării.
III.
Se înnoptase. Luna era plină și părea că se joacă în apele Prutului. Niciun zgomot nu se mai auzea în împrejurimi. Numai clocotul undelor suna domol și tainic peste întinsul apelor. Pe nisipul înmuiat de stropii de unde și de roua nopții, stătea întins trupul unui copil. Prutul îl zvârlise la o cotitură, unde se frângeau apele lui. Era trupul lui Petre Costin, zburdalnicul copil pe care nici respectul de părinți, nici rușinea de oameni și nici temerea de Dumnezeu nu-l mai putuseră ține în căile înțelepciunei.
Ascultarea părinților este pentru copii strejarul vieții și al binelui lor.
* * *
Gara Florica
Județul Mușcel
[vara 1913]
Scumpi prieteni,
Scuzați, vă rog, această hârtie de o eleganță rară, însă n-am alta la dispoziție.
Am ajuns ieri seară aci după o călătorie din cele mai teribile și plicticoase. Eram 8 persoane în compartiment plus 14 colete mici ale noastre plus o cutie, adică un carton de pălărie a unei doamne, care ocupa jumătate din compartiment, plus un borcan cu dulceață, un coș cu fructe etc. Ghinion! C-a început, după Valea Largă12, o ploaie torențială încât ploua în compartiment, prin lampă. Ferestrele toate ermetic închise. În coridor mai erau 15 persoane care nu găsiseră locuri. Căldura ce era în acel vagon nesuferit era grozavă și un miros din cele mai odoriferante plutea ca un nor împrejurul nostru. Pia râdea cu hohote, Miss Heichen13, cu voalul acela încântător, își citea gazeta, Budu14 zbiera că îi este cald, iar eu, fiind foarte filozof, mă uitam la toate cu un zâmbet ironic.
Să nu credeți că în clasa I era lume mai puțină. La Ploiești alt ghinion… Trenul s-a oprit 10 minute. Pia mă trimete să cumpăr pateuri și altele. Pe peron mă întâlnesc cu Nindi15, Puiu16 și Ștefan Miclescu, mai zăbovesc vorbind, îmi cumpăr pateurile în număr de 12 și, foarte flegmatic, mă înapoiez. Unde e trenul? Nu mai era. Un fior rece mă apucă. L-am scăpat?, strig eu unui hamal, dar el râzând mă întreabă: Ce? Trenul? Ce tren? Văzând că nu pricepe, îi dau explicație. Din fericire, nu-l scăpasem, plecase din gară ca să facă nește manevre. Câte emoții! Câte nădușeli.
În fine, sunt la Florica. Azi am luat prima lecție de călărie. Cu curajul meu obișnuit, pe care îl cunoașteți toți atât de bine, pun șaua pe calul cel mai iute. Încalec și plec. D-abia plecat, ghinion!, se sperie calul, eu zbier, urletele mele sperie calul și mai tare o apucă la goană. Ce să fac?, gândesc eu, sunt perdut. Încep să-l strâng cât de tare pot. El se oprește, face un voltige17 (immer, immer voltigieren18) și, iar în galop, se înapoiază la grajd.
Deși foarte dezolat că nu mai sunt la Predeal și că sunt atât de departe de voi, sunt foarte încântat să mă aflu aci. E o frumusețe. Timpul e frumos. Totul e frumos etc. N-am prea ce să vă scriu. Banalități, poate? Nu, n-am acest obicei.
După mine, nimic nu e mai frumos ca singurătatea, și această singurătate n-o găsești decât la țară. Ce agreabil e să pleci singur de dimineață pe deal, să mănânci fructe câte vrei (aci nu e holeră19) și pe urmă să te întinzi pe iarba verde, la umbra unui stejar, să te uiți la nori cum aleargă unul după altul, să-ți chemi muza și să faci versuri, și dacă versurile nu vin sau mai bine zis dacă muza te tratează cu refuz, atunci adormi legănat… Nu vroi să continui acest stil încântător c-aș putea să fac pe unele persoane geloase!!
Sper că voi primi un răspuns la această scrisoare.
Al vostru prieten și coleg de munte,
Niță, Nella, Niculae Pillat
P.S. Nu vă scriu astăzi ca să las tot succesul epistolii frățiorului. Vă îmbrățișez pe toate de mii de ori și așteptăm cu nerăbdare știri de la voi.
Pia
___________________________________________________
1 Publicația școlară „Amicul Tinerimei”, o „Foaie de cunoștințe folositoare”, a fost înființată de profesorul năsăudean Iuliu Moisil, în octombrie 1895, când era profesor la Târgu Jiu. Într-o primă etapă a avut apariție lunară, apoi bilunară, odată ce a fost mutată la București, după fondatorul său, subintitulată din 1907, Revistă pentru tinerimea școlară. Cultură, morală, iubire de neam, știință, muncă.
2 Nicolae Pillat, Silhouettes de ma famille, Imprimerie A. Sirot, Paris, 1943; ed. rom. Siluete din familia Brătianu, traducere de Miruna Lepuș, ediție îngrijită și note de Silvia Colfescu, Editura Vremea, București, 2008, pp. 66, 102.
3 Numele personajului trimite la Sfântul Ioan din Nepomuk (c. 1345-1393), martir creștin aruncat în râul Vâltava de regele Wenceslaus al IV-lea al Boemiei.
4 Fondul Saint-Georges, cota XXVIII/1-15.
5 Prietenă comună a grupului de tineri din protipendada bucureșteană a acelor ani.
6 Anastasia Bengescu, verișoara Floricăi Rosetti, era alintată de familie și prieteni Zoe, Zozo sau Zumpi. Fiica Zoei Bengescu (n. Rosetti), doamnă de onoare a Reginei Carmen Sylva și a lui Alexandru (Achille) Bengescu, se va căsători cu Ion Cămărășescu și va scrie peste ani un impresionant volum de Amintiri.
7 Muza poetului Ion Pillat în anii 1910-1913, fiica lui Dumitru (Max) Rosetti cu cea de-a doua soție, Alexandrina.
8 Elena (Ella) Filitti, fiica senatorului Nicolae Filitti și a Vioricăi (n. Văleanu). La acea dată, era „o mare și serioasă dragoste” a Principelui Carol, după cum notează Zoe Cămărășescu în Amintirile sale.
9 Gheorghe Văleanu, apelat Gogu-Mic Văleanu, pentru a nu fi confundat cu generalul cu care era tiz, făcea parte din grupul de prieteni din anturajul Prințului Carol.
10 Jeannette și Grigore Romalo erau copiii din prima căsătorie ai doctorului Curții Regale, Eduard Romalo. Grigore se număra și el printre „birjari”.
11 Joacă, zbenguială (arh., reg. provenit din sârbo-croată).
12 Stație de cale ferată pe Linia Regală, aproape de Posada.
13 Guvernantă neidentificată, probabil a vărului Ion Budu.
14 Vărul Ion, alintat Budu, fiul mătușii Tatiana și a lui Ilie Niculescu-Dorobanțu, era mai tânăr cu câțiva ani decât mezinul Nicolae Pillat. A murit subit, după numai câțiva ani.
15 Nindi Romalo, bun prieten al fraților Pillat.
16 Constantin N. Filitti, apelat Puiu, fratele Ellei Filitti, se număra printre „birjarii” apropiați de Prințul Carol.
17 Voltij, acrobație, gimnastică ecvestră, „exercițiu de călărie în care un cal legat de funie aleargă în cerc, iar cel ce se deprinde la călărie trebuie să încalice din fugă apucându-se cu mânile de șa” (Scriban, 1939).
18 Făcând mereu acrobații pe cal (germ. orig.)
19 Epidemia de holeră din vara anului 1913, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, a făcut ravagii printre militarii români combatanți în Bulgaria. După tratatul de pace semnat la București, în august 1913, exista riscul ca trupele noastre aflate în retragere să contamineze populația, însă carantina organizată de viitoarea Regină Maria pe teritoriul românesc, în linie paralelă cu Dunărea, a prevenit acest dezastru.
Nicolae Pillat – poetul
După cum aflăm și din scrisoarea inedită („să-ți chemi muza și să faci versuri“), Nicolae Pillat avusese reflexul de a se exprima și liric, nu numai în proză. Cum vor fi arătat cele dintâi producții nu putem ști, cert este că, la un moment dat, a început să compună poezii în cheie satirico-parodică, uneori rezultând adevărate poeme narative, de factură ocazională. Tachinările din partea unchiului Ionel Brătianu, care pretindea că Nicolae ar fi fost adevăratul scriitor al familiei, nu fratele Ion, se refereau probabil atât la faptul că întâiul născut nu avea propensiune pentru proză (în ciuda câtorva poeme în proză scrise între 1911-1916 din terțe motive, principalul fiind modelul european în vogă la acea dată), cât și la faptul că, așa cum se știe, introvertitul Ion Pillat nu își împărtășea textele în primii ani de creație decât cu foarte mici excepții, cu atât mai puțin rudelor materne, pentru care poezia acceptată și gustată era cu precădere cea patriotică.
Că existase în mintea mezinului speranța, mascată de autoironie, că „proza mea va egala poate versurile fratelui meu“, stau mărturie rânduri și versuri vizibil mucalite, dedicate fratelui mai mare în paginile acelorași Siluete…: „Rezultatul a fost că, din răzbunare, am scris această poezie, pe care o ofer cititorului, făcând să renască astfel Thebaida sau Frații învrăjbiți:
Ca să-ți fac un serviciu, am renunțat la proză.
Lăsându-l baltă pe Ignațiu și a lui roză,
Renegând Gloaba și-uitând de Gasparin
Îi las la mucezit în gara Trou-les-Pins.
Tu te-mbăiezi în versuri, eu mă dezbrac de ele,
La mine bombonică rimează cu-acadele.
Dar, nu râde de mine, de dragul tău mă las,
Și-o să-ți explic de ce, acum, în acest ceas.
«E frate cu matale cel ce proze compune?»,
E sigur o-întrebare ce nimeni nu ți-o pune.
«Ion îți este frate? Același nume are?»,
Aud de mii de ori această întrebare.
Răspund: «Da, da, desigur!», cu mare entuziasm.
Și-aud: «Ce versuri care-ți dau marasm,
Te iau dureri de cap de atâta complicație».
Și-atunci, pentru a face măcar o comparație,
Mi-am înșelat nevasta – cu mult regret, e drept –
Chemând la mine muza, ca să o strâng la piept.
Versificăm… versificați… versific.
Păcat că n-am acest talent magnific.
Creația, pentru mine, e-o muncă, zău, de bou,
Nu pot să o fac. Doar să mă nasc din nou.
Dar de când gâdil lira pe coardele ei fine
Publicul se îndreaptă mai hotărât spre tine,
Citește versul meu și îl cere pe al tău,
Gândind, desigur: «Doamne! Nu poate fi mai rău!»“1.
În alt rând, prin anii ’20, când i-a ajuns la urechi faptul că unchiul Ionel începuse să susțină conferințe la București, i-a trimis îndată aceste versuri ocazionale, gustate din plin de destinatar:
„Unchiule, ce se-ntâmplă? Zău asta e prea mult!
Să mă revolt dă-mi voie… Să-mi urlu cu tumult
Uimirea de-a vedea cum, cu dezinvoltură,
Pretinzi să te măsori cu mine în literatură.
Crezi deci cu-o conferință că o să poți să-mi iei
Laurii câștigați cu greu, laurii mei?
Să te măsori cu mine? Câtă nesocotință!
Consider cu uimire că nu e cu putință!
Te crezi actor ca Talma2 și crezi c-o să te-alegi
Cu laude din public, aplauze de regi?
Rostești o conferință – spui că ești scriitor?
Încearcă să scrii Gloaba, să vezi de e ușor!
Să te măsori cu mine! Dă-mi voie să zâmbesc,
La fratele Ion, poetul, mă faci să mă gândesc,
Poet obscur. Mai bine-ar fi făcut să tacă
Decât să râd în hohot să mă facă.
[…………………………………………………….]
Să te măsori cu mine e comic, doar vezi bine,
N-ar îndrăzni un critic să zică rău de mine.
Și dacă aliații războiu-au câștigat,
E pentru că literatura mea au ascultat.
Căci înainte de-a porni lupta cea mare,
Englezii citeau Gloaba mea nemuritoare.
Și eu cred cu tărie că, dac-o vei citi,
Pe gânduri vei rămâne și în sine vei gândi:
«Eu las literatura, de-acum focul s-o arză
Merg iute la Florica, de-acum să plantez varz㻓3.
Când, în Silhouettes des ma famille, descrie întâlnirea cu Yvonne, viitoarea soție, Nicolae inserează în textul memorialistic din 1943 și câteva versuri închinate fetei de care se îndrăgostise:
„Te-am urmărit zi după zi,
Emoționat cum nu poți ști,
Prin parcul Luxembourg cum vii,
Cu părul lung, cu ochi căprii“4.
La fel, când rememorează, în același capitol final, cum și-a văzut prima oară fetița deja în vârstă de doi ani, născută în plin război, recurge tot la versuri:
„La Saint-Lunaire te-am cunoscut,
Și-mi simțeam inima bătând.
Cu nasul în vânt, cu ochi râzând,
Tu ești, de-ndată am știut.
Cu ochi râzând, cu nasu-n vânt,
Îți amintești cum mai dansai?
Și cât de mândru mă făceai […]“5.
O altă ocazională pornește de la pasiunea pentru calea ferată și trenuri pe care a resimțit-o în copilărie și care nu l-a părăsit întreaga viață. „Adesea, la volanul mașinii, când merg pe drumuri lungi, mi se întâmplă să încetinesc și chiar să opresc ca să văd un tren trecând“, mărturisește în volumul de amintiri6. Cu strângere de inimă își face apoi mea culpa, recunoscând în fața cititorilor că, în versurile din Călătorie, și-a trădat această iubire de-o viață, poezia cu pricina fiind în mod sigur puțin cam „ireverențioasă la adresa căilor ferate“. Având în minte descrierea drumului cu trenul din scrisoarea datată 1913, versurile par mai puțin necuviincioase:
„Ai vrut vreodată, cu imens antren,
Să umbli nesfârșit, peren,
În tren?
Să umbli mult și fără socoteală,
Din gară în gară, fără plictiseală,
La nimereală?
S-asculți cum roata lovește-n orice clipă
La orice-nvârtitură șina
Care țipă?
Să vezi trecând la infinit fire de telegraf,
Peste păduri și câmpuri,
Înecate în praf?
Să-ți cadă vreo valiză de piele drept în cap,
Turtindu-l ca pe-un nap,
Ce-aș vrea să scap!
Cel care, din nefericire, pe drumul de fier are
Vreodată rău de mare
Se face verde tare.
Trenul merge cu-o sută, se ambalează, dâre lasă,
De accidente nici nu-i pasă,
E treabă serioasă!
Din tot șefii de gară pe care i-am aflat
Niciunul nu era încornorat!
Sunt ultragiat!
Și vaca se hlizește uitându-se la «trin»
Considerând că ești cretin
Ce chin!
Cobori din tren murdar și plictisit
De oboseală chinuit
Și amețit.
Vrei să te miști? Ai dor de ducă-n piept?
Citește-o carte, doar nu ești inept!
Așa-i mai înțelept!“7
Dacă cititorul acestor exemple lirice a mai strâmbat din nas, uneori pe drept cuvânt, o explicație ar fi aceea că, în ele, Nicolae este rar mai mult decât un versificator. Vorba lui din Thebaida: „Versificăm… versificați… versific“. Dar mai există o justificare ce ține de procentul pierdut în drumul parcurs de la original la traducere, mai toate mostrele oferite sunând mai bine în limba franceză în care au fost scrise inițial, abia mai târziu fiind alese drept ilustrări ale unor capitole în volumul Silhouettes de ma famille. Textele citate au fost traduse de Miruna Lepuș pentru ediția românească din 2008. Așa ajungem și la… poetul Nicolae Pillat, întrucât versurile inserate de autor în volumul său de memorii din 1943 sunt preluate dintr-un volum de versuri apărut anterior. Producția sa lirică a fost adunată pentru prima oară în volumul Hier, Aujourd’hui, Demain (Rimailleries), apărut la Paris în 1930, în colecția „Poètes d’aujourd’hui“, cu o prefață semnată de Elena Văcărescu8. Celebra compatrioată nu scrie un text formal, nu face un favor unui prieten pe care îl știe de mult timp și cu care va colabora în cadrul CIDALC. Ea citește cu atenție cele trei secțiuni inegale cantitativ ale plachetei și conchide: „Le tic-tac de la vie moderne aiguillonne ces vers pleins d’alerte fantaisie et de franchise. On sent qu’ils sont nés tantôt au volant, tantôt dans ce tumulte des trains dont l’affolement verbeux nous est si bien décrit par Paul Valéry. Le poète, est-il celui qui observe, ou celui qui se laisse pénétrer, à son insu, par le rythme des choses quotidiennes? Problème que M. Pillat ne se soucie pas de résoudre. Il lui plaît de faire sonner en lui les impressions telles qu’elles lui viennent. Il en rancontre souvent d’allègres et qui dansent gentiment la danse des rimes. Sa muse serrait à houlette, si le temps n’était arrivé des muses aviatrices et des muses sportives“.
Mai explicită și mai revelatoare decât prefața Elenei Văcărescu, pentru grila de lectură propusă cititorului și condescendența solicitată de la bun început, ni se pare a fi poezia Avant-propos, plasată de autor înaintea celor trei grupaje de versuri. Declarația lui Nicolae Pillat este cât se poate de limpede:
Cette plaquette n’est qu’une plaisanterie.
J’ai fait pour m’amuser cette rimaillerie.
Rime masculine ou rime féminine,
Un pied en moins, un pied en plus,
J’ai voulu me moquer de ma Muse chagrine
De voir mes vers pleins de lapsus,
Mes rimes de travers.
Dois-je jeter dans la corbeille
Mes pauvres vers?
Risquons plutôt de nous faire tirer l’oreille.
Mais je compte, Lecteur, sur toute l’indulgence
Que doit avoir vraiment la grande intelligence.
Je ne suis pas poète – à peine un rimailleur,
Sinon pour mon bonheur, du moins pour ton malheur.
Cu toate acestea, în cele 37 de poezii cuprinse în volumul de 115 pagini, rareori găsim tușe prea ludice, zeflemitoare sau satirice, precum în acele versuri despre tren (Voyage). Dimpotrivă, este cântat un cimitir din Alsacia unde își dorm somnul de veci soldați români (Le Val du Pâtre), când îl ajunge dorul de țară și de locurile copilăriei, apar poezii precum Tristesse, A quoi bon?, Retour, Florica, Les Peupliers de Miorcani, Paysage de Miorcani, Le Vieux Moulin de Miorcani etc. Altele trebuie puse în oglindă cu texte similare ale fratelui, cu precădere din primele volume (pentru titluri, dispunere strofică, subiecte, atmosferă). Până la apariția unui volum bilingv, pe care ni-l dorim cât mai curând, ne limităm doar la aceste considerații preliminare. Este de punctat însă faptul că, după un deceniu, în 1941, Nicolae Pillat a făcut o selecție de 21 de poezii din primul volum, la care a adăugat 12 piese noi, pe care le-a ordonat altfel decât inițial, renunțând în același timp și la cele trei grupaje anterioare. A rezultat un volum mai suplu, de numai 94 de pagini, intitulat Choses et Autres (Poésies)9. O ultimă zvâcnire lirică și totodată încă o reducere cantitativă are loc în 1944, când publică o plachetă minusculă, de doar 14 pagini, în care își adună 12 poezii închinate țării de obârșie, pe care o intitulează Mon pays, Douze poèmes10. Câteva exemple din titlurile celor șapte noi texte incluse spun totul despre dorul și preocuparea pentru țară, aflată într-un moment de răspântie: Mon pays, Le Danube, Ta voix, Notre rivière, Nos Trois Couleurs.
Vom încheia periplul prin lirica lui Nicolae Pillat cu o poezie care apare în toate plachetele enumerate, fiind închinată spațiului formator de la Florica, peste care se suprapune copilăria de poveste, dar și figura bunicii venerate, căreia îi sunt dedicate versurile (en souvenir de Grand’Maman). Textul scris în limba franceză, după care distinsa și prolifica traducătoare și poetă Paula Romanescu a realizat tălmăcirea în limba română, nu este preluat însă din volumele tipărite la Paris, ci reprezintă forma primară, inedită11, datată „Paris, le 1 mai 1927“, transcrisă de mâna poetului pe spatele unui carton pe care Ștefan Popescu realizase una dintre heliogravurile cu care ilustrase albumul Florica din 1926, însoțind poeziile din celebrul ciclu scris de Ion Pillat.
FLORICA
Că eşti râvnită foarte-i lucru cert.
Tivită-n ‘nalt de molcoma colină,
Îmi pari a fi un fermecat buchet
Alcătuit din roze şi glicină.
Biserică, livadă, cruce, casă,
Flori parfumate, struguri aurii
Drumeţul te găseşte preafrumoasă
Şi nu se satură de-a te privi.
Frumoasă eşti cu-adevărat, dar mai frumos
Ţi-e sufletul ce ţi l-am dat din amintire,
Păstrându-ţi-l în noi, divin prinos,
Trecut, prezent şi viitor să ni le-nfire.
Ai fost iubirii noastre vatra sfântă,
Anii copilăriei noastre-n tine ni-s,
În tine-am învăţat cum se cuvântă
Şi-astfel cuvântul mintea ne-a deschis.
Prin graţie, curaj, principii, energie,
Simbol ne eşti, măsură de mare ideal,
Ochilor noştri-i eşti lumină vie.
Străinul ce te-admiră e doar un ins banal
Care, păşind prin pulberi la poale de colină,
Nu are-n gând decât strugurii de-aur şi
Florile-nmiresmate şi frageda glicină
Înveselind azi zidul ce-n vremi parcă-nverzi.
__________________________________________________
1 Nicolae Pillat, Silhouettes de ma famille, Imprimerie A. Sirot, Paris, 1943; ed. rom. Siluete din familia Brătianu, traducere de Miruna Lepuș, ediție îngrijită și note de Silvia Colfescu, Editura Vremea, București, 2008, pp. 66-67.
2 François-Joseph Talma (1763–1826), actor francez.
3 Nicolae Pillat, op. cit., pp. 102-103.
4 Idem, pp. 165-166.
5 Idem, p. 167.
6 Idem, p. 145.
7 Idem, pp. 145-146.
8 Hier, Aujourd’hui, Demain (Rimailleries), Préface de Hélène Vacaresco, colecția „Poètes d’aujourd’hui”, Éditions de la Revue Mondiale, 45, Rue Jacob, Paris, 1930, 115 p. Două versuri în limba franceză, Lorsqu’on n’a rien à dire, il vaudrait mieux se taire,/ C’est malheureusement ce que je n’ai su faire, sunt tipărite ca motto al volumului, iar în colofon se precizează: „Il a été tiré de cet ouvrage dix exemplaires sur pur fil Lafuma, numérotés de 1 a 10”. Pe exemplarul din arhiva familiei, cu numărul 5, se găsește dedicația olografă a autorului pentru fratele de la București: „Ne sais pas trop sévère/ O Poète Jean mon frère/ Pour ces très mauvais vers/ Qui sont tous de travers. Cu multă iubire, Niculae, Paris, Avril, 1930”.
9 Nicolas Pillat, Choses et Autres (Poésies), Les Belles Éditions, 23, Rue de Constantinople, Paris, 1941, 95 p. În colofon se poate citi: „Il a été tiré de cet ouvrage cent cinquante exemplaires sur papier Alfax, numérotés de 1 a 150”. Exemplarul din arhiva familiei poartă numărul 115 și dedicația olografă a autorului: „Fratelui meu Ion, cu multă iubire, Niculae. Vichy, noiembrie, 1941”.
10 Nicolas Pillat, Mon pays. Douze poèmes, Paris, Impr. A. Sirot, [1944], 14 p. Placheta ne-a fost pusă la dispoziție, în formă scanată, de Bibliothèque Fornay, în fondurile căreia se găsește, prin amabilitatea lui Marc Senet, responsabil al departamentului de Relații cu publicul.
11 Ms. 11498, descoperit recent în Fondul Saint-Georges al Bibliotecii Naționale a României.