Ultimul ceas
Poetului Cassian Maria Spiridon
E ultimul ceas al zilei
și primul al poemului meu.
În ceasul acesta nefast,
ai aflat că nimeni nu s-a răstignit pentru tine,
poate doar vântul a fost crucificat în salcâmii din
preajmă
și doar tristețea ta fără nume
s-a botezat în apa neagră a vorbelor.
În miezul de noapte te scalzi
ca un prunc în copaia cu leșie
strecurată din cenușa cuvintelor.
E ultimul ceas al zilei și primul ceas al poemului tău
ce iată-l că bâjbâie și se bâlbâie printre cuvinte
ca un pârâiaș peste pietre
Ești piatra mea, îi șoptesc la ureche,
piatra pe care voi zidi templul îndoielilor mele
și porțile iadului nu o vor birui.
Sub arborii-n doliu ce dansează pentru cei morți
și pentru noi, triste păpuși de cârpă,
ce visează visele altor oameni
printre găunoșii ce cântă imnuri de slavă cu gura
altora.
Pentru noi dansează,
cei ce știu că le va rămâne în palme
doar cenușa, erzațul, pleava, gunoiul
nicidecum, nicidecât flacăra vorbelor.
În ceasul acesta nu ești decât un Rasputin al îndoielii
un mareșal Ney al plictisului
ce-și face rugăciunea pe câmpul cu lumânări aprinse
cu cai spintecați și oameni în agonie.
Fierbinte mă rog și eu, strig în draci
eliberează-mă, Doamne, de poeții melancolici,
de cei ce fac clăbuci la gurile de canal ale sintaxei
și mântuiește-mă de poeții spongioși,
de cei ce zeloși cultivă miceliu de metafore și imagini,
în bibliotecile lor aseptice.
Și mai ales acum și în veci vecilor amin
eliberează-mă definitiv de poetul ce sunt.
În ceasul acesta din noapte,
sub arborii din toate dicționarele
se aud frunzele verzi dansând ca flăcările
și îngerii negri se aud cum cântă
în orchestra de jazz a nopții înfricoșătoare.
Din geografía poeților decedați se aude
vuind Marea Moartă
albastre și vinete cu coada de sârmă pisicile
miaună acum la tine la poartă.
Grădina cuvintelor nerostite
În furtună dinții câinelui
strălucesc ca șiragul de perle
și rondul de noapte al bufniței
poate să înceapă din nou.
Se cuvine să uităm oare
cântecele de inimă albastră ale păsărilor
din codrii tăiați
tocmai acum când foșnește din umbră
insidioasă opera de hârtie a unor delatori,
taie-frunză la câini sub cupola academiilor.
Lasă-i în pace pe ciripitori
să se bucure de felia lor cu unt
să-și admire diplomele și medaliile
îți șoptește diminețile bufnița cea tânără
din grădina cuvintelor nerostite.
Botez
Nașii ți-au dăruit la botez
O linguriță de argint
cu care când vei fi mare
să poți muta un ocean
de pe un continent pe celălalt.
De după perdeaua altarului
diavolul ți-a șoptit surâzător
dar în silă
că o pipetă de sticlă
cumpărată de la farmacia Catena
ți-ar fi cu mult mai utilă.
Norul
Pe deasupra casei albastre
trece un nor sângeriu
din care se aud îngrozitoare
urletele unor oameni
biciuiți pe plantațiile de bumbac.
Tu stai liniștit
și fă-ți temele pentru mâine,
îmi șoptește fratele meu,
viermele e nemuritor,
la noapte va ploua
și nimic nu va mai rămâne
din hoitul acestui nor.
La ușa băcăniei
Stă gânditoare la ușa băcăniei
o fată frumoasă, cu părul de aur
ca spicele de grâu, ca de fân
Eu trec prin fața băcăniei
Și mă închin în fața frumuseții prelung.
Treci iute, tinere,
îmi șoptește fata frumoasă,
cu părul ei auriu,
cu părul ei de aur sau de fân
la capătul străzii vei ajunge bătrân.
Vrăbii
vrăbii ce-și caută
bucuroase
firimiturile zilnice
pe pervazul ferestrei orbului
freamătă
ca niște semne de punctuație
în caietul unui copil
ce tocmai învață
să scrie.
Ferma de inorogi a poetului
Poetului Lucian Vasiliu
Se făcea seară pe câmpul vânăt
ne rătăciserăm pe o plantație de măslini
și vântul ne căuta, nerușinat, în pantaloni bărbăția.
Am nimerit tocmai în ferma de inorogi a poetului
ce-și fuma pipa pe un trunchi de arbore prăbușit.
L-am întrebat dacă ne-ar putea oferi ceva de lucru
suntem călători i-am spus și ne lipsesc multe.
Desigur, a șoptit printre dinți
ar trebui să știți eventual să-i potcoviți
și să transportați gunoiul de grajd al inorogilor mei
albastrul bălegar cu diamante al nobilei turme
la marile case de modă din Europa
dacă vă veți dovedi vrednici de această onoare.
Acum zăpada pleacă
Tovarăș cu luminile
duse în pribegie
ai vegheat îndelung lângă toate erorile veacului
ai făcut tumbe,
te-ai dat peste cap cu slujnicele vântului.
Acum zăpada pleacă cu urmele noastre-n spinare
o femeie de culoare,
o tânără negresă întinde grăbită
vieţile noastre pe o sfoară
ca pe niște rufe proaspăt spălate.
Acum, noapte de noapte,
o piatră de moară
macină regrete, gânduri, vise, păcate.
Și ca-n ziua Genezei
dureros de albastru,
cerul se-ntoarce în noi
cu toate păsările împușcate.
Era pe când apunea
Era pe când tocmai apunea veacul
cicoarea, macul și asfodela
și iepurele de câmp se pitea
atât de sfios,
atât de speriat,
între pulpele mironosiţei Angela.
E anotimpul în care
inima mea se îndrepta spre tine
cum se îndreaptă acul busolei spre nord.
și luna ce-a privit pe Adam și pe Eva
ca o perlă enormă
se prăbușea în fiord.
Ploua cu lumină în grâul curat
ca faţa domnului nostru Isus Cristos.
Răstignit între sânii frumoasei
împodobit cu spice și maci
ai fost cândva mortul cel mai frumos.