Despre întâlnirea, gândirea, expresia și formele poetice extrem-orientale, adesea criptate pentru cititorul din alte spații culturale, scrie Mircea Petean în Poezie și tăcere, prefața la cea mai recentă carte a sa, Trilogia orientală (Editura Limes, 2025). Mircea Petean identifică originile lirismului său într-o sintagmă, altfel, comună, coups de sable, auzită de la „dăscălița“ de franceză, cândva, în anii studenției, apoi, în cărțile despre Orient ale lui Mircea Eliade, la care adaugă „caseta cu cinci volumașe de haiku“, primită de la sora sa, Mili. Multe dintre poemele Trilogiei orientale se regăsesc în filosofia indiană, în porțelanurile chinezești și în definiția haiku-ului care este, iată, „liniște redusă la tăcere“ și, dacă poeții generației sale descoperă sursele poeziei în orfism, neoromantism, textualism și fracturism, Mircea Petean fixează „sursa primară a poeziei“ în haiku, încă de la o carte de început, precum Ploi, zăpezi, felurite, tipărită în anul 1998, reluată acum în sumarul Trilogiei. Poetul vorbește despre o terapie „mentală și scripturală“, șturlubaticul-de-ieri-belferul-de-azi, cum își spune, se ascunde în „cripta greierului“ ori se așază într-un lotus, îngână un haiku și contemplă „focul albastru din hăul apelor“, peisaje chinezești din „claritatea suprafirească“ a unui poem din epoca Tang. Mircea Petean poartă Asia „sub frunte“ și scrie ceea ce el numește poeme taoiste, într-o carte „ca o pagodă luminată“, recuperând, mai degrabă, o paradigmă de sensibilitate, fără a asuma o formă poetică „exotică“, în contra curentelor din poezia de azi. Cultivând o poezie „ferită de zgomot și de-ngâmfare“, poetul se integrează în „congregația“ autorilor de haiku, la fel de discretă precum aceea a pasionaților de jazz.
De la haiku, Mircea Petean păstrează concizia, replierea ideii în cuvinte puține, cu evitarea verbiajului, nu adoptă, însă, și substanța acestuia; critice, poemele cu acest veșmânt transmit o stare de surescitare și alertă generală, care este a întregii societăți. Mircea Petean ironizează aezii sfrijiți „pe drumurile patriei române țară de eroi“, care „declină poezie în ceainării uitate“, pentru a explora realul crud, ca o ghilotină, „cu putinei și putinici puțintei la minte vânduți rușilor“, în deriziunea unei „variante“ de azi a Mioriței sau a unui cunoscut colind: „cei trei crai de la răsărit / unul ceva mai mult țăran / al doilea ceva mai mult proletar / și ultimul un intelectual ceva mai obosit / călătoreau cu trenul de noapte / înspre întâiul oraș al țării / peste care se înstăpânise o șleahtă de jigodii“. În poezia din Trilogia orientală se regăsesc ecouri din zariștea blagiană, cu „șiruri de munți / albi albaștri indigo / în depărtare“, într-o lume „de dinainte de zei“, dar și ludicul din felurite jocuri de cuvinte (“NATO frântă că ți-am dres-o“; „gura bate guru“; „pândar citind Pindar“) ori construcții precum aceea a visului dintr-un vis visat, care evocă gidiana mise en abîme, pivotând în jurul metaforei obsedante a loviturilor de nisip; acestea fixează vârstele poeziei lui Mircea Petean, găsind „les coups de sable“, cum spune „dăscălița“ din tinerețe, în soarele și ploaia care „dezvelesc pietrișul originar“, în literele cărții care „nu se mai termină“ și în „munții cărunți ai tinereților“.
Într-o altă ordine, poezia din Trilogia orientală este una a experimentelor, începând cu imaginile suprarealiste din Urzeli, una dintre secvențele importante ale volumului, un număr de streaptease pe muzică din Maramureș, omulețul rău și negru din nămol, un bătrânel puțintel gaga, pipița și papițoiul cu o „listă de lecturi“ și un „post de belfer-adjudecat“ sau un rocker care seamănă cu un porc mistreț: „un porc mistreț fugărit prin păpușoi de-un rocker / care seamănă leit c-un porc mistreț – trupul unui ins / obsedat de trup se bălăngăne periculos pe marginea / soclului unde va fi instalată statuia Marelui Aed care / potrivește undeva prin preajmă neologisme lângă termeni / arhaici – noi nu ne grăbim nicăieri / prin această scorbură ne vom croi drum spre obârșii“. Ca o replică la paradigma clasicismului, peisajele lui Mircea Petean sunt departe de pastelul de altădată; ardelean, Mircea Petean nu are nimic din Coșbuc. Astfel, casele se înșiră pe dealuri ca niște „mușuroaie luminate“, plopul argintiu își arată „măduva“, printre spicele ierbii e o „migrație de cai roșii“, odaia e „copleșită cu brumă“, pământul bătătorit sub tălpi între ziduri vechi și „țarcuri joase“, în preajma caselor, căpițelor, gardurilor, molizilor, adăpost al unui trup „ca o casă veche“, într-un peisaj esențializat în zone de vid, ca în peisajele chinezești: „greoaie nave de fum ciorile / zboară la joasă înălțime / stârnind focurile / ard mocnit în grădini și livezi pe pajiști în luncă / primăvara / până și moartea are trufia / și aerul preocupat al unui bun gospodar“. Poemele din cea de-a patra secvență a cărții se circumscriu temei marginalității: Nicanor, anonimul transilvan, afirmă, într-un loc unde „se vând poezii cu 1000 de lei legătura“, denunțând verbiajul vertiginos al acestora ce se resoarbe în golul ferestrei, cum „toate se resorb în vidul originar“ și cum lumea însăși se resoarbe în depărtarea care se apropie. Fereastra e marginea unui mormânt deschis, unde oamenii beau „un precipitat de ură“ și așteaptă să se arate poarta cerului; acolo, însă, îi așteaptă „capul nebunului“ care, ca într-o imagine antologică dintr-un film al lui Chaplin, învârte globul pământesc pe un deget: „te-ai visat metamorfozat în două sfere / ce-ncercau să se devore cu o stângăcie de inimă / sus în poarta cerului se-nvârte capul nebunului / ca un glob pământesc pe un deget / omenesc-multpreaomenesc“. În sfârșit, în Liniște redusă la tăcere, poetul asumă orizontul mito-poetic, în simboluri puternice precum ploaia care aduce întunericul, rupe tăcerea și „înscrie în var“ o rimbaldiană invitation au voyage, la care se adaugă zăpezile lui Villon care cad împreună cu umbra lui Dumnezeu: „urme de gheare / prin zăpada neîncepută – / fac drum întors / Doamne ce molcom / ninge – liniște / redusă la tăcere / ninge / prin spărturile cerului – / ne-a acoperit umbra lui Dumnezeu“.
Scrisă sub cerul Liguriei, în fantasma cărții care nu se mai termină, Trilogia orientală împlinește, împreună cu cea „transilvană“ și „ligură“, un triptic liric original, „marcă înregistrată“ a unui poet adevărat.