În Arta romanului, Milan Kundera aprecia că romanul reprezintă un gen literar inventat în Europa și el corespunde spiritului european și îi caracterizeză cel puțin în ceea ce privește modernitatea forma de cultură și civilizație. Pentru literatura și cultura japoneză el este un produs de import doar în ceea ce privește modernitatea și nu formele vernaculare ale culturii populare, și introducerea romanului cu întreaga sa complexitate coincide în mare parte cu reluarea relațiilor cu Occidentul după o lungă perioadă de izolare politico-economică a Japoniei, izolare devenită politică de stat. Așa cum imaginea culturii japoneze grație deschiderii prudente către Occident se reflectă în zorii modernității în cultura europeană prin intermediul unor scriitori, precum Lafcadio Hearn, Pierre Loti sau Basil Hall Chamberlain.
În cartea sa Romanul japonez în secolul al XX-lea, având suportul unei bibliografii impresionante, Florina Ilis realizează impactul pe care romanul european îl are asupra culturii și civilizației japoneze, și felul în care articulat pe o tradiție a ceea ce s-ar putea numi „roman popular“ ia naștere romanul japonez ca expresie a modernității. Am utilizat termenii de „cultură“ și „civilizație“ pentru că romanul se situează în miezul unui câmp de tensiuni dintre tradiție și modernitate, și se erijează în element fondator al culturii japoneze moderne începând cu epoca Meiji care debutează cu anul 1868. De ce ne-ar interesa cazul japonez dincolo de exotismul pe care l-au exploatat romancieri, precum James Clavel în Shogun, și care au popularizat, vulgarizat tradiția venerabilă a castei războinice a samurailor; dincolo de influența documentabilă în arta europeană a impresioniștilor exercitată de arta stampelor japoneze ale unor artiști, precum Utagawa Hiroshige, Hokusai Katsushika sau Kitagawa Utamaro; dincolo de inefabilul teatrului Nô-kabuki și de forme poetice precum haiku-ul care-l fascina cu tot cu cultura japoneză pe Roland Barthes într-atât încât cursul său despre roman La Préparation du roman, ținut la Collège de France doi ani la rând între 1978 și 1980, pornește de la acest tip de poezie pe care-l teoretizează? Să-i amintim și pe cei trei romancieri japonezi nobelizați, Yasunari Kawabata (1968), Kenzaburō Ōe (1994) și Kazuo Ishiguro (2017) sau pe popularii Yukio Mishima, Haruki Murakami, Ryū Murakami și Okawa Yōko? Pentru că ne adresăm unei literaturi care și-a cucerit meritat prestigiul internațional prin roman, dar nu numai, pentru că ne adresăm nu doar uneia dintre cele mai vechi culturi și civilizații, ci și uneia dintre cele mai rafinate și sofisticate, pentru că avem în față un model de succes economic și bune practici civilizaționale și un sistem de educație ultraperformant.
În Paradoxul român al lui Sorin Alexandrescu sau în De ce este România altfel?, eseul lui Lucian Boia, avem o configurare a unei excepții românești construită în același câmp de tensiuni dintre tradiție și modernitate, dintre o mișcare regresiv-retardativă axată pe conservarea tradiției și una de sincronizare forțat-accelerată, de emulație a formelor de civilizație occidentale, fapt care a preocupat numeroase generații intelectuale de români. Aceasta este grila în care sunt tentat să privesc fenomenul japonez, excepția japoneză, și succesul unei modernizări care ia tradiția drept suport. Japonia își oferă propria excepție, un caz complex, așa cum remarcă și Florina Ilis, unde adoptarea modernizării occidentale merge mână în mână cu prezervarea tradiției japoneze, totul sintetizat de expresia wakon yōsai (spirit japonez și tehnologie occidentală). Însă cum just observă autoarea, aplicarea tale quale a teoriilor vizând cultura și civilizația occidentale culturii și civilizației japoneze, precum cele ale lui Fredric Jameson din Postmodernism or, The Cultural Logic of Late Capitalism sau cea a „modernităților alternative“ referitoare la cultura japoneză riscă o neînțelegere a fenomenului originar. Florina Ilis subliniază și revine asupra acestui aspect esențial : necesitatea definirii și înțelegerii termenilor-cheie de „tradiție“ și „modernitate“ în contextul culturii și civilizației japoneze, fapt care-i traversează nu numai istoria propriu-zisă, ci și formele sale artistice. Astfel că formula paradoxală a unei modernități anti-moderne poate mai apropiată, dar nicidecum coincidentă, de fenomenul ilustrat însă cu exemple franceze al antimodernității lui Antoine Compagnon este mai potrivită, ea fiind grefată pe ceea ce sociologul Robert N. Bellah numește „moștenirea arhaică“ (archaic heritage) shintoistă, mai permisivă noului decât tradiția confucianistă sau budistă. În planul politic al construcției Japoniei imperiale moderne atât în interbelic, cât și după în plan politic, se face trecerea de la principiul iluminist bunmei kaika (civilizație și iluminare) către fukoku kyōhei (țară bogată și armată puternică), adică o revenire la tradiția castelor războinice.Iată că, situarea în ruptură pe care o presupune dialectica tradiție-modernitate și pe care o cultivă programatic scriitori precum Natsume Sōseki sau Mori Ōgai presupune, de fapt, reinvestirea prin modernitate a vechilor teme sau forme literare, incorporând tradiția într-o altă formă. Parcurgând întreaga carte pe firul studiilor de caz, realizezi că despărțirea de tradiție nu se întâmplă cu adevărat, poate doar cu câteva excepții, cum este cazul postmodernului Ryū Murakami cu, să zicem, In supa miso, ilustrare a unui consumerism vorace și aneatizant, în timp ce un scriitor precum Kazuo Ishiguro în Rămășițele zilei recuperează ordinea și distincția tradiției japoneze senioriale reflectată subtil în oglinda tradiției aristocratice britanice în cheia aparent minoră a servituții nobile cu un majordom de școală veche. Există în estetismul dandilocvent cultivat în literatura sa de Yukio Mishima tradiția samurailor și cultivarea frumosului într-un cadru de elevație care recuperează coduri și etichete aristocratice vechi, o întreagă filozofie pe care autorul a asumat-o până la capăt încununând-o cu gestul atent dramatizat al sinuciderii sale pe care doar stoicii epocii romane știau să-l performeze.
Ca și România secolului al XIX-lea, Japonia s-a dezvoltat tehnologic într-un ritm accelerat, fără încetinere, actualmente Japonia fiind una dintre cele mai dezvoltate țări din lume sub raport tehnologic și în același timp păstrând o legătură puternică cu tradiția, adică spiritul care corespunde Japoniei medievale. Romanul metabolizează toate aceste schimbări, ca și în Occident el reprezintă ethosul unei clase de mijloc în formare și dezvoltare accelerată care solicită propriile forme de reprezentare literară a „lumii vieții“, iar Florina Ilis face referire la situația romanului în Occident. Cu alte cuvinte, pionierii romanului japonez în sensul de novel, – neologismul noberu, transcrie re în kana a cuvântului englezesc novel nu s-a impus în fața termenului consacrat de tradiția literară de până la el de shōsetsu, – pentru a-l disocia de versiunea populară corespunzătoare lui romance, revendică un anumit tip de roman, romanul realist/natura-list pe care sub o formă estetizată îl duce la un înalt grad de elevație un scriitor precum Yasunari Kawabata.
Pe de altă parte, și aici contextul românesc al unei modernizări asimilate occidentalizării plasate sub semnul trădării tradiției este util aproprierii cazului culturii și cvilizației japoneze, romanul își clarifică situația, prestigiul în fața celorlalte arte separându-se de romanul popular al epocii Edo cu convenții clar trasate și un schematism redundant. În treacăt fie spus, este în curs de apariție cartea lui Ion Codrescu, Drumuri și întâlniri cu Japonia, la Editura Eikon, carte pe care am prefațat-o, și care ilustrează convingător o serie de similitudini la nivelul tradiției locuinței și locuirii între cele două forme de civilizație tradițonală japoneză și românească, precum și elemente comune modernității celor două literaturi. În opinia Florinei Ilis, romanul japonez parcurge trei etape ale edificării modernității genului, etape pe care le ilustrează pe parcursul cărții ei prin dezvoltarea unei problematici specifice în cadrul unor opere reprezentative care configurează și desenul canonic al literaturii japoneze în ceea ce privește romanul. Urmând structura pe care autoarea cărții o propune, într-o primă etapă, la nivelul receptării, romanul are rolul de a transgresa bariera cultural simbolică între straturi sociale superioare și cele inferioare ferm instituită în Japonia medievală, o contribuție deosebită având-o mișcarea genbun’itchi, care incorpora stilul colocvial în scris. Cea de-a doua, la nivelul operei, a presupus aclimatizarea tehnicilor romanului realist și naturalist european în Japonia, iar cea de-a treia, la nivel ideatic, a impus romanul prin ceea ce el era definitoriu în cultura europeană de secol XIX și XX, prin caracterul său de sinteză, prin viziunea totalizatoare asupra unei lumi care exprimă „adevărul timpului său“. Ceea ce mi s-a părut curajos și cumva un element de noutate al abordării ține de asocierea modernizării romanului cu ideea de ordine adânc înrădăcinată în mentalitatea japoneză transpusă la nivelul socialului, literarului, politicului și contextului mondial ca „forme ale vieții“, și nu doar contexte: ordinea socială, ordinea literară, ordinea politică și noua ordine mondială. Am apreciat pe tot parcursul cărții felul în care Florina Ilis analizează literatura și din perspectiva istoriei mentalităților cu explicarea unor gesturi cu mare impact social, precum sinuciderea ritualică junshi a generalului Nogi care reaprinde discuțiile cu privire la tradiție în societatea japoneză a epocii și inspiră o întreagă literatură sau precum seppuku încă mai mediatizat al scriitorului Yukio Mishima pe 25 noiembrie 1970. De la shi-shōsetsu (romanul eului) și descoperirea interiorității al cărui pionier este Tayama Katai la romanele psihologice ale lui Kenzaburō Ōe din perioada depresiei postbelice focalizând criza individului și sentimentul vinovăției și eșecului, de la construirea unei ideologii mixată cu estetism la Mishima Yukio la ceea ce Florina Ilis numește postmodernismul soft al lui Haruki Murakami și postmodernismul hard al lui Ryū Murakami avem permanent o oscilație între tradiție și modernitate care descrie raportul lor dialectic și, în cele din urmă, chiar metabolismul nu doar al literaturii, ci și al culturii și civilizației japoneze.