Există un trend cultural în care, mai ales în house și în hip hop, se preiau fragmente muzicale existente (sampling) pe care construiești ritmuri și groove-uri noi. Groove-ul, cum scrie chiar în descrierea spectacolului, este un termen provenit din jazz care se referă la felul în care ritmul traversează un corp, care se lasă apoi purtat de mișcare într-o ciclicitate proprie. Cu cât mai antitetice groove-ului sunt aceste muzici preluate, cum ar fi muzica clasică, cu atât mai mult e considerat un maestru artistul care le face să funcționeze recontextualizat. Andrea Gavriliu evidențiază această practică în Rave de Ravel, pus în scenă la Teatrul Masca, un spectacol intens, tunător, de teatru fizic, în care Gavriliu se întrece din nou pe ea însăși cum face, după părerea mea, cu fiecare nou spectacol în care semnează mișcarea scenică sau coregrafia.
Spectacolul începe cu cei cinci performeri scăldați în semiîntuneric, cu fețele umbrite de glugile unor hanorace largi: o gașcă de șmecherași de cartier, care se salută cu o mișcare scurtă din cap pe primele acorduri ale Bolero-ului de Ravel. Aceștia sparg curând aparența intimidantă cu primul din multe momente comice: una dintre ei cade la pământ de unde stătea sprijinită nonșalant, un altul se apropie de ea gesticulând iritat, ca un desen animat, o ajută să urce înapoi și își reiau pozițiile neutre.
Stilul coregrafic al Andreei Gavriliu e ludic, nerușinat, plin de gesturi exagerate și pantomime comice juxtapuse aici adesea pe muzică dramatică, răsunătoare. Suntem introduși în lumea acestor tineri care, dincolo de fațada dură, trec de fapt prin trădări, îndrăgostiri, pierderi și jocuri – se caută pe scenă în momente coregrafice jucăușe, sensibile sau melodramatice pline de emoție. Se disting multiple stiluri de dans și de mișcare: secvențe de streetdance, dans tribal african, dans contemporan și balet clasic. E de notat faptul că în România Gavriliu este neîntrecută ca cea mai prolifică artistă în zona teatrului fizic, iar rigoarea ei tehnică și fascinația pentru fizicalitatea interpreților sunt fundația spectacolelor ei explozive.
Într-o scenă cu Vlad Furtună, Eduard Chimac și Iustin Danalache, cei trei se joacă într-o băiețeală teribilă până când unul dintre ei cade, chipurile mort, la podea. Umorul e creat de gestul inexplicabil și de felul în care ceilalți doi se lansează într-o pantomimă cuprinsă de disperare, mișcări rapide, flamboaiante și exagerate, în râsetele sălii. Multe momente se citesc ca niște scene de film mut sau secvențe din desene old school, performerii jucând impecabil absurdul glumelor parcă smulse din Looney Toons.
Un duet între Valentina Kocsis și Eduard Chimac începe cu un moment de flirt – ea se așează și se trage, puțin câte puțin, mai aproape de el, cu o stânjeneală înduioșătoare, spartă apoi de umor. Continuă apoi cu o secvență de partnering complexă, un du-te vino în care se împing, pleznesc, apropie, îndepărtează, se dau peste cap unul pe altul și unul după altul. Ceva de admirat la opera coregrafei este faptul că gestica sexuală în relațiile de pe scenă nu e niciodată vulgară sau ostentativă, ci mereu jucăușă, exagerată, generatoare de râsete și empatie din public.
Scenele apar ca niște vignette, fiecare construită în jurul altui fragment din opere de Ravel, dar și în jurul abilităților unice ale fiecărui membru al distribuției – ceva ce face parte din procesul de creație al lui Gavriliu, care ține cont cu minuțiozitate de talentele adiționale ale artiștilor cu care lucrează și lasă loc pentru aportul unic al fiecăruia în construcția spectacolului. Performerii sunt susținuți să contribuie prin explorări și descoperiri din improvizație și se lasă mult spațiu pentru neașteptat și neprevăzut, pentru dinamici care se leagă din aducerea împreună a unui grup de interpreți cu o temă în față.
Bolero e firul narativ care leagă vignettele: apare în fragmente scurte la început și în momente cheie, în varianta originală sau distorsionat, și creează un suspans până la final, când anticipezi deja că urmează toată piesa. Pe tot parcursul spectacolului se joacă mult cu ritmul, alternând sincron și asincron cu muzica, și se remarcă momente puternice de dans împotriva ritmului, tipice lui Gavriliu dar și coregrafiei performerului Vlad Furtună. Acesta se remarcă în întregul spectacol prin ultraexpresivitatea lui atât corporală dar mai ales facială, și modul impresionant în care se conține în momente coregrafice de anduranță. Furtună are un solo scurt, foarte tehnic, cu elemente acrobatice, pe fundalul unor mieunături și tânguieli disonante. Mă duce cu gândul la faptul că Maurice Ravel era faimos de atașat de cele șapte pisici siameze ale sale, pe care le observa cu pasiune și care i-au inspirat și un fragment din opera L’enfant et les sortilèges. Mă distrez mereu cu intervențiile de voicework în munca lui Gavriliu, care s-a mai folosit în spectacolul Cine l-a ucis pe tata? (r. Andrei Măjeri), de talentele de beatboxing ale lui Iustin Danalache, care nu se sfiește să împingă performerii către joacă și improvizație pe partea de sunet – scenele cele mai comice din spectacol sunt susținute de țipete, gemete și efecte sonore aduse de interpreți.
Întreaga distribuție a mai jucat și în alte spectacole ale coregrafei (și majoritatea, dacă nu chiar toți – dacă nu greșesc – i-au fost și studenți). Datorită familiarizării mele cu distribuția, e din ce în ce mai ușor de recunoscut unde au apărut intervenția și improvizația vocii fiecăruia dintre ei. Este totodată ușor de observat și recunoscut evoluția tehnică spectaculoasă pe partea de dans a performerilor cu background în teatru lucrând cu Andrea Gavriliu în ultimii ani. Se remarcă în special Elena Foriș, pe care am văzut-o ultima dată în Moarte la teatrul de revistă (r. Gabriel Sandu), și m-am bucurat să o văd în mai multe momente de mișcare.
În munca sa, Gavriliu este minuțioasă în a găsi ludicul gesturilor și momentelor înaintea unei narațiuni, care câteodată poate chiar și să lipsească. În Rave de Ravel nu avem decor scenic, iar scenografia e construită mai ales din jocuri de lumini și efecte menite să scoată în evidență aceste gesturi. Din hanoracele supradimensionate, trase peste cap și peste genunchi, performerii se transformă în creaturi care aduc aminte ba de păsări, ba de niște animăluțe curioase, cu propriul lor limbaj de mișcare. Îmi amintesc de antologia Fantasia, unul dintre primele filme animate de la Disney din 1940 (o suită de 8 secvențe animate de dans și mișcare integrate splendid pe muzică clasică) sau chiar de fragmente din delirul spectaculos al tripticului Grădina deliciilor (The Garden of Earthly Delights) al pictorului flamand Hieronymus Bosch.
Scena finală cuprinde întreg crescendo-ul hipnotic, treptat al Bolero-ului. Cei cinci interpreți se mișcă într-o coregrafie ritmată, sinuoasă, susținută, care crește lent în intensitate odată cu fiecare repetare a temei muzicale. Aceștia se dezbracă simultan de câte un articol de îmbrăcăminte , și dansează printre tricouri și șosete aruncate pe scenă.
În final, în scena scăldată de fum, luminați din spate, devin cinci siluete sălbatice într-un zbucium total, pe ultimele acorduri uriașe ale muzicii. Nu cred că există potrivire mai năucitoare decât cea între experimentalul Andreei Gavriliu și cel al Bolero-ului lui Ravel.