La Beijing, cu cîțiva ani în urmă, am intrat într-o galerie de artă în care era o expoziție de pictură a cărei temă, am deslușit mai apoi, era culoarea albă. Dincolo de opiniile, deseori polemice, care consideră că albul nu ar fi o culoare, ci ar fi suma tuturor culorilor, trebuie să recunosc că am fost fascinat de acea risipă de alb, obiectele albe din tablouri reflectau și împrăștiau complet toate lungimile de undă vizibile ale luminii. Aceeași senzație am avut-o citind volumul de versuri Martie curge, aprilie visează. Acuarele (Editura Neuma, 2025, 104 pagini), semnat de Andrea H. Hedeș, cu o versiune în limba engleză (Flowing March, Dreaming April. Aquarelles) în traducerea autoarei. Cartea se deschide cu un poem care fixează fundalul pe care evoluează timpul, viața, visul: „de cerul alb/ atîrnă/ stele albe/ printre ele/ albă/ luna cea grea/ rîul alb curge/ cu valuri/ de lapte/ pe maluri/ albe sălcii plecate/ tremură/ tăcere/ zgomot alb/ pe sub podul/ de piatră albă/ de bună seamă/ e o noapte albă/ ți-ai șoptit/ pe cînd/ somnii/ se băteau/ pe sub maluri/ fără îndoială/ ai știut/ că nu te afli/ în burta/ marelui pește …(…)“ (Scoica). Albul, în raport cu spectrul de culori al lumii din jur, pare să aibă, în poezia Andrei H. Hedeș, rolul acelui vid (din relația vid-plin) din arta asiatică, în care vidul (tăcerea, pauza, spațiul alb) permite existența plinului (imaginea, cuvîntul, forma). În poezie, ceea ce rămîne nespus este la fel de important ca tot ce este spus, iar această estetică a „golului semnificativ“ face ca poezia să fie meditație, nu doar expresie. Mai mult, relația vid–plin în poezia din acest volum nu este o opoziție, ci o armonie: „dincolo de ecranul laptopului/ zborul greoi al unei rațe/ de-a lungul cerului/ de martie/ lucrurile sunt încă/ imperfecte/ noi suntem încă imperfecți/ zborul greoi al unei rațe/ doar cerul/ de un alb orbitor/ și timpul/ și liniștea/ și sarea pămîntului/ dinspre mărțișor/ spre echinox“ (Zborul). Nu este întîmplătoare această contaminare de stare a poeziei Andrei H. Hedeș, la o simplă căutare pe internet descoperi că în ultimii ani a participat la mai multe evenimente literare în China și Vietnam, i-au fost traduse cîteva cărți în chineză și vietnameză, ea însăși a tradus din poezia asiatică.
Dincolo de această temă, a albului, poezia Andrei H. Hedeș are un semnificativ simbolism vizual, limbajul este direct, bogat în imagini, cu bine delimitate contraste între lumină și întuneric, între liniște și tăcere, între prezență și absență. Malul Someșului, prezent în mai toate poemele, este o axă pe care evoluează universul. Cosmosul își află o întruchipare în această tainică oglindire: „o lună îngrijorată/ cearcăne vinete/cercuri de ciori se învîrt/ în tăcere/ te miri/ de obicei/ astrele/ sunt impasibile/ ciorile/ sunt gălăgioase/ sălciile de pe malul/ Someșului/ își trimit/ pletele-n vînt/ pînă departe/ apele/ bat ca tobele/ hornul vechii centrale/ de cartier/ se înclină/ spre fereastră/ e ceva neobișnuit/ la noaptea asta/ îți spune/ singurătatea…“ (Noaptea).
Poezia evită artificiile excesive și mizează pe transparența expresiei, prin care ideile sunt comunicate cu naturalețe. Versurile transmit o muzicalitate discretă, iar imaginile poetice sunt adesea construite pe baza unor contraste: viață–moarte, puritate–corupere, libertate–îngrădire, în acord cu unduirea apei Someșului. Acest amestec de stări și de reprezentări nu creează o imagine amplă, ci impune o sugestie. Hugo Friedrich precizează, vorbind despre metamorfozele poeziei „în modernitate“, că asemenea iradiații sugestive „pornesc de la forțele senzoriale ale limbajului, de la rit, sunet, tonalitate.“ Pentru o asemenea poezie, mai spune Friedrich, „nu este reală lumea, ci singur cuvîntul“, lucru evident în poezia din acest volum: „un drum/ de sticlă spartă/ închizi ochii/ și pășești/ cu tălpile goale/ cum fachirii/ închizi ochii/ înaintea/ cioburilor sclipitoare/ gîndești/ aceștia sunt/ cărbunii mei/ ții ochii strînși/ simți/ șiroind pe glezne/ și nu știi/ e apa/ sau sîngele/ ții ochii strîns închiși/ îți muști buzele/ și nu știi/ dacă ceea ce picură/ pe buze/ e apa/ sau sîngele/ ții ochii strînși închiși/ și nu știi/ dacă ceea ce se prelinge/ pe obraji/ e apa/ sau sîngele/ nu știi cît de lat/ nu știi cît de adînc/ nu știi cît de repede/ este/ în întuneric/ Someșul“ (Trecerea). Pe acest fond, emoția pare a fi un mod recurent de agregare a lucrurilor imaginate, iar discursul poetic are deopotrivă picturalitate, dar și ceva din gestica dansului gheișelor, unul static, rafinat, cu pași mici și mișcări delicate ale mîinilor, ca un adaos la ceremonia ceaiului. Fiecare mișcare sugerează ceva: o petală de floare care cade, o frunză dusă de vînt, un val, o emoție. Expresia corporală este mai importantă decît mimica feței, iar muzica are tonalitatea pe care o imprimă vocea interioară a cititorului/ privitorului: „dacă ai avea o oră/ dacă ai avea două cești/ de porțelan alb/ cu flori în gingaș albastru/ dacă ar fi/ cine să adauge/ cîte o linguriță de zahăr/ și să amestece/ fără a vărsa/ vreo picătură/ în farfuria/ delicată și albă/ în timp ce ai povesti/ amintiri triste/ dintr-o copilărie îndepărtată/ sorbind/ între două respirații/ ceaiul alb/ de Fujian/ cel mai alb/ dintre toate albe …“ (Melancolia). Desenele din carte, realizate tot de Andrea H. Hedeș, sunt complementare poeziei, au aceeași tonalitate joasă, criptică, simbolică. Te întrebi la un moment dat, dacă poezia traduce imaginile sau imaginile sunt ecoul cuvintelor care descriu o viață trăită în atemporal, acolo unde poveștile sunt mai importante decît orice înscriere în contingent: „Plouă ca și cum/ cineva/ spune o poveste/ deasupra unei lumînări“. Să recunoaștem, este o ploaie care nu te sperie și nu te îndeamnă să deschizi umbrela.