În neostoita lor încercare de a sonda previzibila condiție umană, finitudinea sa inexorabilă, unii scriitori au atins, în „clătoriile“ lor literare, acel miez al timpului care edifică și prăbușește, deopotrivă. Dincolo de exercițiul stilistic evident, propriu fiecărui autor, aceste scrieri au în comun acea coborâre a fantasticul în cotidian, împletirea sa cu tiparele vieții terestre, căreia în adaugă, astfel, o nota de imprevizibil și inedit. Ispita de a aduce la un loc aceste scrieri, spre a le spori înțelesul, este prezentă, fără îndoială, în mintea oricărui cititor care se însoțește, prin paginile cărților, cu toate aceste neobișnuite personaje, trasee și locuri de destinație.
M-am oprit, pentru a ilustra cele de mai sus, asupra a trei creații literare aparținând unor scriitori din timpuri și spații culturale diferite, care, pe căi proprii, prin tuneluri, cu trenul sau cu metroul, precum și la suprafață pământului, pe aceeași fascinantă cale ferată, au pătruns într-un timp paralel cu curgerea-i obișuită, și în care dimensiunea sa universală atinge, proiectând-o spre o iluzorie eternitate, și ființa umană. Este vorba de micul roman Tunelul, aparținând lui Friedrich Dürrenmatt, precum și de povestirile Însemnări într-un carnet de Julio Cortazar și Linia moartă de Stefan Grabinski.
Așadar, prin intermediul acestor călătorii neobișnuite, a acestor „povestiri subterane“, în spații închise sau pe rute strict stabilite, chiar impuse, putem spune, limitate privirilor și contemplărilor exterioare, întoarcerea personajelor spre sine are „câmp liber“ pentru o introspecție izbăvitoare sau încărcată de avalanșa unor noi și adânci taine. Cu alte cuvinte, avem, în aceste călătorii, acele personaje cărora autorii, luându-le totala libertate a exteriorului, în care, paradoxal, erau apăsați de propriile limite, le-au dat, în schimb, nezăgăzuite proiecții interioare și perspective de o claritate desăvârșită.
Astfel, părăsind teritoriul, bine consolidat, al scrierilor cu subiecte ale literaturii polițiste (Judecătorul și călăul, Pana de automobil, Făgăduiala ), Dürrenmatt ne propune, în Tunelul, convenția unei ficțiuni de o cu totul altă factură, în care excentricul student călător din acest tren, purtînd „încă o pereche de ochelari peste ochelarii săi obișnuiți“, și pe care orice era perceput ca fiind „din afara“ lumii sale obișnuite îl înspăimânta, își regăsește, în călătoria din subteran, o altfel de neliniște, creatoare de această dată, precum și o identitate ce se conturează pe măsură ce dimesiunile tu nelului se modifică prin alternanțe de lumină și întuneric. Acum, el vede totul cu claritate, tunelul fiind o altă realitate a vieții sale repetitive, o trecere la alt nivel, prin transfigurarea banalității acelui vechi traseu, înscris până acum într-o navetă cotidiană spre facultate.
Sunt mai multe simboluri în această scriere (femeia în roșu, jucătorul de șah), care întregesc o atmosferă ce dă o altă dimensiune călătoriei, de o amploare nemaiîntâlnită, cu mult peste realitatea fostei sale vieți. Iar pe măsură ce trenul se duce în jos, tot mai în jos, spre centrul pământului, contopindu-se cu materia, revelația studentului sporește. Cu ochii larg deschiși, el trage, acum, după el, asemenea trenului care îl poartă, întreg abisul. Iată un neobișnuit transfer de identitate, în care fausticul alegoric, construit cu ingeniozitate de autor, se contopește cu neantul, cu luminarea minții în întuneric.
Așadar, dacă nuvela Pana de automobil este, după expresia autorului ei, „o poveste destul de posibilă“, Tunelul, o altă poveste a lui Dürrenmatt, ce ține de fantastic, de această dată, nu poate fi decât, conform „criteriilor“ genului, cu totul posibilă. Sau, de la „dialectica tragicului și grotescului“, cum caracteriza Nicolae Balotă o bună parte a operei scriitorului elvețian, la fantasticul cel mai pur.
Desigur, nu putea lipsi, din aceste succinte însemnări, mestrul incontestabil al acestei literaturi, Julio Cortázar, cel care, conform titlului cunoscutului studiu al lui Roger Caillois, ne poartă, prin scrierile sale, încărcate cu „jonglerii temporale și experimente cu realitatea“, cum spune Fernando Iwasaki, unul dintre exegeții săi, de-a dreptul „în inima fantasticului“. Autorul celebrului roman Șotron, a făcut din literaura fantastică o formă de captare a realității înconjurătoare, în care timpul și spațiul se contopesc în tiparele unei logici personale.
Povestirea Însemnări într-un carnet, ne propune, în stilul consacrat al lui Cortázar, tot o călătorie subterană, cu metroul din Buenos Aires, înlocuind, însă, cotidianul rutinier, cu o stranietate care ne ia și pe noi, cu fiecare pagină parcursă, captivi în acest „Niebeland“. „Raportul“ elaborat de narator, observator atent al celor ce se petrec, consemnează cu maximă atenție apariția tot mai numeroasă a unor pasageri care, pur și simplu, din motive neidentificate, nu mai vor să părăsească metroul.
Făcându-și din subteran mediul natural de viață, iar din metrou o veritabilă locuință, printr-o mișcare continuă, acești pasageri, din ce în ce mai mulți, trăiesc un „refugiu forțat“, ceea ce-l determină pe narator să cradă că „duc la capăt o însărcinare“. Desigur, neobișnuitele personaje nu au nume, ele răsfrângânu-se într-un tot ce sporește misterul, dar și amenințările. Pe măsură ce înaintăm în poveste, uimitoarele personaje își arată noi caracteristici, printre care faptul că nu-și îngăduiesc să doarmă decât cinsprezece minute din zi, și atunci, „cu demnitate, drepți, cu capul abia înclinat spre piept“.
După aceste prime progresive constatări, concluzia naratorului, în lipsa altor elemente clarificatoare, este prudentă: metroul, crede el, depășindu-și rostul strict utilitar, este, acum, „înțeles ca altceva, o respirație lentă, diferită, un puls care, într-un fel incredibil, părea să nu mai palpite pentru oraș, să nu mai fie doar unul dintre mijloacele de transport din oraș“.
Totodată, naratorul formulează și o primă ipoteză a observației care i-a declanșat „investigația“: faptul că din metrou ies mai puțini pasageri decât au intrat inițial, s-ar datora acelei „degradări atomice“ pe care o suferă o mulțime de oameni, care, inevitabil, ajung să se frece între ei, încât rezultatul nu poate fi decât scăderea numărului „de unități“. Aprofundând însă dilematica situație, după mai multe coborâri în subteran, el identifică adevărata cauză a „fenomenului“: împuținarea celor care se reîntorc la lumina zilei se datorează banalului fapt că unii preferă să nu mai iasă la suprafață. Surprinzător este faptul că, deși, crede „investigatorul“, ei aleg voluntar această veritabilă recluziune, sunt stăpâniți, totuși, de o tristețe profundă, care li se citește pe fețele „foarte palide“.
În fine, după minuțioase „proiecții mentale“, cade și înfricoșătoarea concluzie: acești oameni, cu perfide și înșelătoare înfățișări comune, spre deosebire de ineditele „ființe umede și verzui“ din celebrele Povești cu cronopi și glorii, vor ajunge, cu timpul, să pună mâna pe cât mai multe trenuri, „dispunând, astfel, de un întreg teritoriu mobil“.
Un final deschis, așadar, cum, de altfel, ne-a obișnuit Cortazar, din care nu vom ști dacă cele relatate sunt dintr-o lume reală, sau doar rodul fas cinantului său imaginar literar.
Avem în aceste două povestiri, putem spune, și o răsturnare biblică, în care, iată, întunericul, bine făcător și unanim acceptat, înlă tură lumina, generând în tâmplări neo bișnuite, fapt ce se petrece nu în „tăria“ cerului, cum ar fi normal, ci sub pământul „netocmit și gol“.
Cea de-a treia creația literară, pe care o propun pentru subiectul acestor în sem nări, este tot o povestire din „lumea căilor ferate“, a celui care a fost numit, cu o evidentă notă apreciativă, „creatorul de groază feroviară“. Linia moartă a lui Stefan Grabinski, un scriitor mai puțin cunoscut, dar care se adaugă, prin cruzimea imaginației sale, celebrilor scriitori din acest „domeniu“, Villiers de L’Isle – Adam și Barbey d’Aurevilly, dezvoltă acel fantastic al laturii întunecate a vieții și al secretelor insondabile ale psihicului uman. Desigur, titlul povestirii, este, în mare măsură, edificator pentru finalul ei, dar aceasta nu înseamnă o diminuare a fascinației pe care autorul o dezvoltă în acest veritabil „teritoriu necunoscut“, care este calea ferată grabinskiană. Cum reușește scriitorul polonez să facă din lumea, aparent banală, a căilor ferate, un veritabil loc cosmic plin de mistere, este secretul originalității artei sale narative.
În povestiriele lui Grabinski, mustind de acea bizară atmosferă kafkaiană, nicio călătorie cu trenul nu se înscrie în obișnuit, totul este împins de acea forță a neprevăzutului, care atrage întâmplări neverosimile. Nici pasagerii din Linia moartă nu sunt scutiți de aceste experiențe, călătoria lor străbătând un alt timp, în care viața se transformă în moarte, în acea plutire eliberatoare de tot ce este pământean și constrângător terestru.
Ieșind din fatalitatea unei predestinări, cum presupune o deplasare pe calea ferată, cu limitările de traseu cunoscute, trenul lui Grabinski intră într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului, iar călătorii săi, reîntorși la viață, după un accident feroviar, plutesc prin vagoane, ascultând relatarea a ceea ce au trăit într-un trecut neprecizat.
Așadar, trei povestiri ale „literaturii fantastice în stare pură“, prin care noi, cititorii, ne delectăm, cum spune José Saramago, cu „posibilitatea de a se întâmpla ceva imposibil“.